Eram un tânăr reporter la ziarul “Timişoara,” primul cotidian independent regional din România. Susţineam principiile Proclamaţiei de la Timişoara. Pentru aplicarea Punctului 8 am adunat mii de semnături. Le-am dus de cel puţin cinci ori în Zona Liberă de Neocomunism.
Ca unul care am supravieţuit tancurilor în Decembrie 1989, nu aveam sentimental fricii. Eram însufleţit de cauză. Luptam împotriva comunismului.
Mineriada ne-a smuls simpatia Occidentului, câştigată în Decembrie ‘89
Şi azi unii care luptă pentru cauze mai nobile decât ale noastre, gen Black Lives Metter (vieţile negrilor contează n.r.) ignoră faptul că protestul şi violenţa nu sunt de ieri de azi, iar cel bătut de autorităţi nu e primul caz din lume.
În 1990 eram un tânăr tefelist. Credeam că vom schimba lumea. Că noi suntem buricul pământului. Nu realizam atunci, că prin protestul nostru, ne enclavizam cauza. Le-am dat neocomuniştilor muniţie de război. Ne-au prezentat lumii ca nişte sectari şi au câştigat 8 din 10 voturi ale românilor.
Revenind la noaptea de 12, spre 13 iunie 1990. Trenul dinspre Timişoara spre Bucureşti a avut dese opriri nejustificate. Eram cu sufletul la gură. Ajung sau nu ajung. Întreaga noapte am aranjat aparatele de filmat şi de fotografiat. Aveam de realizat două pagini de ziar. Mi se păreau un mizilic. Reporter de front. Mai fusesem la două mineriade.
Tânăr student 2017: „Mineriada a fost lupta unei clase sociale pentru o viaţă mai bună”
Poate că nu aş fi scris despre 13-15 iunie (sunt tone de materiale prin arhive), dacă nu mi-ar fi mărturisit Ana Blandiana că la o universitate de top din Bucureşti, soţul ei, Romulus Rusan ( Dumnezeu să-l odihnească!), în timp ce poeta vorbea despre mineriade, a avut inspiraţia de a întreba studenţii dacă ştiu ce e o mineriadă. Asta după 28 de ani de la tristele evenimente. O tăcere a căzut în amfiteatru ca un clopot. La insistenţele memorialistului de la Sighet, într-un târziu, o fetişcană a îndrăznit să formuleze un răspuns: “lupta unei clase sociale pentru o viaţă mai bună.”
Dar iată să vedem filmul „luptei pentru o viaţă mai bună.”
La ora 5 dimineaţă, am ajuns în Gara de Nord. Încă de la coborâre din tren m-a surprins puzderia de gură cască. La aşa o oră lumea era obişnuită să mai dormiteze. Dar la acel moment, era extrem de vigilentă. Ochii intruzivi ai civililor, care-şi făceau de treabă, mă pironeau, dar nu-mi iscară temeri.
Generalul maior Corneliu Diamandescu către ministru de interneMihai Chiţac, din data de 13 iunie 1990: “Ne-am dat foc la toate autobuzele, aşa cum a fost înţelegerea. Vă rog să-l informaţi!”
Rapid am ajuns cu metroul în Piaţa Universităţii. Zona era neagră de mineri. M-am plimbat printre ei, fără a şti că în urmă cu doar câteva ore snopiseră în bătaie mii de protestatari paşnici. Era o oră de siestă. Sigur că n-am îndrăznit să intru în dialog cu ei, după ce am auzit predicatele lor: “Mama lor de legionari, i-am terminat,” „ce de droguri am cules,” “tineretul ăsta vrea să vândă ţara” şi „să aducă moşierii,” mi-a sărit muştarul. Dar l-am înghiţit în sec. Noi o ştiam pe a noastră “mai bine golan, decât activist.” Eram împreună, dar trăiam în universuri paralele.
Într-un târziu m-am aşezat pe peluza din faţa Teatrului Naţional. Mi-am scos o “Coca&cola”, adusă de le sârbi, şi mi-am aprins o ţigară. Mi-a cerut un miner să-i dau să bea din sticla mea. I-am înmânat-o. Mi-a cerut o ţigară. I-am dat. Mi-a povestit despre ce aşteaptă el de la viaţă şi că nevasta lui era gravidă. Nu dorea un viitor cu legionari. N-am îndrăznit să-l întreb ce ştie el despre legionari. M-a invitat în mină. Peste nici trei săptămâni, am fost primul ziarist român care a coborât în mina de cărbuni de la Lonea. La acea vreme încă mai speram că putem face un jurnalism adevărat. Chiar dacă şi nouă, asemenea tefeliştilor de azi, ne fierbea sângele în vase.
Două ore de linişte nu prevesteau ce va urma. În jurul orelor 10, tineri veneau la protest din toate părţile. Cântau. Strigau. Intonau Imnul Pieţei Universităţii. Minerii s-au năpustit pe ei, precum fac azi jandarmii. I-au bătut cu bâtele. I-au lovit în cap pe toţi care aveau barbă şi plete. Îngrozit, printre beligeranţi, nu am îndrăznit să scot aparatul de fotografiat. Am vrut să intru în Hotelul Intercontinental, cu toate că nu aveam obiectivul specific pentru pozatul de la distanţă. Un civil mi-a spus că nu e voie. Am plecat spăşit. Alţi mineri, alţi activişti. Puzderia de civili mi-a sărit în ochi. Erau o serie de indivizi care le explicau ce trebuie să facă şi unde să caute legionarii.
M-am furişat pe Batiştei. Erau tot mai violenţi, la îndemnul necunoscuţilor. Am ajuns la PNŢCD. Au luat sediul cu asalt. Voiau să caute dolarii lui Raţiu. Pe atunci nu ştiam că au găsit (cu ajutorul surselor) un seif. Aveam să aflu mai târziu. Stând sub umbra unui pom, am rămas copleşit de admiraţia unei femei ce-şi smulgea părul de bucurie că au venit salvatorii. Peste 30 de ani, acelaşi chip, l-am revăzut cu mânuţa giustiţiei în mână. Doar că mai albise.
În 13-15 iunie nu aveam mecla unui învins. Cel puţin aşa îmi plăcea să cred. Nu aveam oglindă. N-am fost în stare nici aparatul de fotografiat să-l scot. De groază ce am văzut la PNŢCD, aflat în Piaţa Rosetti, am dat fuga spre PNL, aflat pe bv Bălcescu, azi Magheru.
Minerii băteau un xerox. Reporterul TVR urla: banii falşi ai lui Câmpeanu
Un grup de mineri băteau cu bâtele un xerox, în timp ce o echipă de la televiziune filma. Reporterul Tudor Barbu relata despre maşina de făcut bani falşi. Am strigat: e doar un Xerox. Un civil m-a luat de braţ şi mi-a spus sec: şterge-o, nu înainte de a-mi aplica un şut cu bocancul în dos, de l-am simţit ca pe un şoc electric. Tot nu m-am potolit.
Aflasem că minerii pleacă spre Romexpo, acolo unde Ion Iliescu urma să le mulţumească. Dar înainte de a lua metroul, am zis că mai dau o tură prin Piaţă. Bătăi, urlete, ţipete, lovituri. Crizele de nervi ale suporterelor minerilor m-au şocat. Ele îndemnau la luptă. Vedeau peste tot droguri şi legionari.
Am plecat spre Romexpo cu mici dureri în spate. Dar nu le băgam în seamă. Mă gândeam pe drum cum banii făcuţi de noi la Timişoara, pe xeroxurile de la liberali, la ideea mea, au ajuns piese ale acuzării în Bucureşti.
Când cineva ne spunea că facem jocul străinilor, le dădeam câte o bancnotă de un dolar cu chipul lui Raţiu.
Nu eram ca tinerii de astăzi, justiţiari. Îi lăsam să fiarbă în suc propriu. Ştiam că libertăţile mele se opresc la graniţele libertăţii celuilalt.
Viteză, spre redacţie
La Romexpo, n-am putut să intru. După ore de plimbări, am încercat să revin în Piaţa Universităţii. Cordoanele de civili şi de ultraşii minerilor ne-au blocat.
Am plecat spre Gară pentru a lua trenul spre Timişoara. Urma să scriu o fulminantă relatare. Am zis că-mi schiţez ceva. Dar am adormit. Pe la ora 20,00 am ajuns direct în Tipografie. I-am dictat linotipistului textul. Nici astăzi nu ştiu cum de am reuşit să umplu două pagini de ziar. Nu aveam poze şi asta mă nemulţumea. Am făcut ziarul împreună cu George Lână, un coleg de rară frumuseţe sufletească şi un bun dascăl. Era mai mare decât mine. Ne-am luat de guleraşele sticlelor şi spre dimineaţă n-am mai văzut literele de pe ziar. Am rugat pe unul dintre muncitorii de la calandru să facă revizia.
A doua zi dimineaţă, am intrat pâş-pâş în redacţie. Mi-era teamă că redactorul şef mă va certa pentru greşelile din text. Harry Zimmerman, care nu mai e printre noi, mi-a mulţumit. “Ai făcut o treabă ţeapănă.” El rar lăuda pe cineva.
După trei săptămâni am ajuns în Mina de la Lonea. Despre episodul în care am cerut unui inginer un foc în adâncuri, pentru a-mi aprinde o ţigară, în alt episod.
13-15 iunie a rămas ca o pată neagră în istoria României. Îmi permit acum un scurt comentariu. Toată simpatia occidentului s-a ras în câteva zile. Mă întreb şi acum dacă nu acesta era scopul.
Rămân, în schimb, un tefelist care recunoaşte. Am fost un tâmpit.
Notă. Peste 20 de ani, reporterul care vedea banii falşi ai lui Câmpeanu avea să fie numit de către PNL în Consiliul de Administraţie al TVR.
