De ce nu apare vreun lider politic veritabil? se întreabă mulți români. Există un complex de factori care nu permit lansarea pe orbită a unui adevărat politician, în stare să reprezinte interesele naționale ale României.
Pentru cei care nu au răbdare să citească prea multe rânduri, răspunsul poate fi găsit în evoluția naționalei de fotbal a României. De la “Generația de Aur” a lui Hagi, Gică Popescu, Lăcătuș, niciun jucător nu a mai reușit să fie lider.
Nobilii se formează în sute de ani
Din punct de vedere al individului, există un complex al neputinței. Printre mulți semeni, visceralitatea răului a răbufnit în anii luminoși ai europenizării. Frustrările angajante au devenit determinante. Goana după succes, fără o pregătire adecvată, le-a provocat multora obidă, din cauza eșecurilor personale. Este posibil că și împilarea a dus la depresii. Istoria umanității nu a înregistrat salturi spectaculoase în devenirea umană. Românul a dorit, mai mult ca alții, să ardă etapele. Nereușitele îi provoacă angoase.
Nerecunoașterea valorilor e uneori o predispoziție. Poate chiar istorică. Nu de puține ori, de la Avram Iancu, la Corneliu Coposu, românii nu și-au prețuit elitele. Nu le-au cultivat, pentru a culege roadele bunăstării. Și mai mult, le lipsește spiritul comunitar. La ce popoare ați mai auzit zicerea “să moară capra vecinului?”
De ce nu apare vreun lider politic veritabil?
Ieșit din comunism, poporul român a fost predestinat să slujească prin casele europenilor. Statului român i s-a acceptat cererea de adeziune la Europa națiunilor, doar cu anumite condiții: cedarea resurselor umane, naturale și a elitelor.
Dacă azi semeni de-ai noștri performează prin țări străine, asta se întâmplă grație pregătirii lor din ultimii ani ai dictaturii, când școala era școală și nu o instituție de conferit demnități. Tinerii cu vocație sunt recompensați de alte ierarhii sociale. Ei nu se mai întorc. Și de ce ar mai fi atenți la vreo riguroasă selecție de lideri?
citește și: Slăbește fără diete ! Încercare simplă de antrenare a creierului
Protestele diasporei din 10 august 2018 au arătat simplitatea gândirii celor din afară. Au judecat după lozinci, în cadre simple: “corupția ucide,” fără a înțelege că țara lor trece de mai mulți ani printr-un experiment de descompunere statală.
Tefeliștii n-au înțeles nimic din bucuria celor care admirau arderea pe rug a Ioanei d’Arc
“DNA / să vină să vă ia!” Cum se mai tăvăleau unii prin piețe publice sub flamurile noii inchiziții? Degeaba studiază sau muncesc în Franța, dacă n-au înțeles nimic din arderea pe rug a Ioanei d’Arc, în aplauzele infantililor care credeau că era o vrăjitoare. Ulterior, a fost canonizată.
Din punctul de vedere comunitar, în locul unui construct social și al unui proiect de țară, românii au preferat mai mult gregaritatea trudei implicării.
E mai ușor să joci din tribune, să dai sfaturi cui să centreze, cine să se demarce, decât să intri în arenă. Întotdeauna – la români – cârcotașii sunt precumpănitori performerilor. Și asta nu de acum. De mai multe sute de ani.
Regimul fanariot a cultivat visceralitatea și închinatul la Marile Porți. De atunci, doar rar, mai mult din grație divină decât de pe urma vreunui proces electiv, a apărut, odată la treizeci de ani, vreun virtuos pe scena politică. Credeți că retragerile strategice ale lui Iuliu Maniu la Bădăcin erau cauzate din nevoia de meditație sau din nervii provocați de high-life-ul dâmbovițean?
Din alt unghi, simpla privire în casele românilor, prin birourile managerilor sau ale profesorilor, îți limpezește orice tăgadă. Nu vei găsi eroi români pe pereți, ci doar veleitari ai unei lumi a miezului din vis.
citește și: Cum l-a protejat sistemul pe Fritz să nu ajungă un nou caz Djokovic
De la Basta, trecând printre cantacuzini și până la epoca europenismului de oportunitate, trădarea e o trăsătură genetică.
Chipiile nu compun o elită, cum paiele nu țin locul lemnelor de foc
Un erou național e imposibil de găsit printre români. În primul rând, că Bucureștiul și-a delegat Bruxelles-ului reprezentativitatea. Noua Poartă are aceleași purtări ca ale Vechii Porți, doar că românii nu văd recăderea în trecut. Orbiți de crepusculul bunăstării din occident, își terfelesc orice seamăn. Ce i se întâmplă profesorului Virgil Păunescu de la Timișoara e o exemplară lecție despre imposibila evadare din context.
Lacheii sunt azi, în posturile de comandă. Serviciile secrete au țesut o imensă rețea, pentru ca niciun neînchinat să nu poată pătrundă. Civilii au ajuns o rara avis.
România este demult predată la cheie. Nicio ambasadă nu riscă apariția unui nou fenomen politic, în stare să compună o forță politică. Hegemonilor le convin actualele conserve. Chiar dacă cineva le-ar deschide, nu s-ar găsi în ele decât inconsistența macră a alienării.
Românii s-au predat demult. Nu știu ce înseamnă suveranitatea
Președinții români sunt tranzacționați de marile puteri. Doar românii fraieri mai cred că votul lor contează. E nevoie de vreo emoție? Instituțiile trec la acțiune. Oamenii se învârtoșează pe loc. Un popor emoțional e mai ușor de condus decât unul rațional.
Cum să accepte occidentul vreun independent politic? Atunci nu și-ar mai putea impune interesele. Chestiunea e simplă. Nu accepți vreun contract cu o firmă de afară, procurorii sar și-ți fac un dosar. Dacă ești curat lacrimă, vine miliția doctoratelor și-ți caută nisipul dintre dinți.
Care stăpân n-ar fi voios să aibă un patruped ca Virgil Popescu?
Ineptocrația conduce România, pentru că structurile de putere nu-și doresc în posturi cheie decât lachei, oameni șantajabili, idioți utili și impostori, cărora oricând propaganda sau gestapoul anticorupției să le poată face felul. Fie în urma unui ordin intern, fie al unuia extern.
În taină, ministrul energiei, Virgil Popescu, pregătește termocentrala abandonată de la Mintia pentru primul reactor nuclear din programul american, neavizat de Agenția Internațională pentru Energie Atomică. Pudelul duce în dinți dihonia pe roți. Ce stăpân n-ar fi fericit cu un asemenea patruped?
Imnul „Ridică-te George, ridică-te Ioane” va fi interzis
E destul ca un lider să se ridice. Să aibă ceva adepți. Degeaba construiește un proiect de țară. E sfârtecat la prima urcare pe podium și dat la câini. Haitele de pradă se aruncă asupra lui.
O țară prosperă, suverană și demnă, abil condusă și reprezentată, nu convine cerberului cetății. Dar câți dintre români nu s-ar întoarce mâine în peștera lui Platon de frica prea marii lumini?
Citeam prin memoriile unei englezoaice, venite cu soțul ambasador la București, că slugile dâmbovițene se sinucideau după moartea stăpânului lor. Dar când spălătoresele de moși și de babe de prin Noul Ierusalim decid cine e bun și cine e rău, din grila arbitrar impusă, ne merităm desemnatul Înaltei Porți. Doar elitele nasc elite. În lipsa acestora, ticăloșia, neam-prostia, infatuarea și haraciul costă.
Vocile lumii
Constatin Rădulescu-Motru
Psiholog
„Gregarismul sufletesc a fost, însă, în trecut, pentru neamul românesc, cea mai nimerită armă de luptă! Fără el nu s-ar fi putut menţine unitatea limbii şi a bisericii. Fără el, organizarea politică ar fi fost chiar mai divizată de cum a fost. Prin forţa imitaţiei ne-am ţinut laolaltă şi am rezistat contra celor ce ne ameninţau din toate părţile. Dar pentru viitor?”, se întreba prin anii ‘30 profesorul Constantin Rădulescu-Motru, în cartea sa “Psihologia poporului român.”
