Editorialul lui Andrei Pleșu din “Dilema veche,” de săptămâna trecută, “Un alt stat „paralel,” a trecut neobservat. Fie că dilematicii continuă exercițiile de admirație, fie că judecățile sale nu mai stârnesc reacții, cea ce reprezintă un dezastru pentru un intelectual public.
Doar o singură victimă a statului paralel i-a dat o replică. “Nu știm dacă de vină este o oarecare superficialitate expeditivă sau alt motiv. Preferăm să credem că există totuși circumstanța atenuantă a ignoranței – în sensul în care autorul nu știe ce face,” a scris Eugen Șerbănescu, în ziarul “Cotidianul,” ultima victimă a DNA.
Terapia de grup: rezistența prin cultură
Dilematicul filosof, fericitul actor din piesa jucată în fața lui Constantin Noica “Jurnalul de la Păltiniș,” nu a cunoscut cleștii represiunii regimului criminal, decât o banală carantină la Tescani. Nu a avut nicio ripostă după uciderea bestială a lui Gheorghe Ursu de către organele Securității, pe timpul când își consuma izolarea într-un județ vecin Bucureștiului. Își petrecea în tihnă ”minima moralia,” prin terapia ce a purtat numele de cod: “rezistența prin cultură.”
Citește și: Afacerea vaccinurilor, copia la indigo a afacerii Škoda. Sus paharul, liberali?
Editorialul lui Pleșu a apărut înaintea interviului lui Liviu Dragnea de la Realitatea Plus, când fostul președinte al PSD a descris compoziția iadului din pușcăriile post-comuniste. Deci, editorialistul, cu pretenții de intelectual public, nu poate fi acuzat că i-a dat o replică tăioasă fostului lider al PSD.
Coincidență sau nu, editorialul “Un alt stat paralel” apărea exact când soția lui Stan Mustață, judecătorul condamnat la opt ani și jumătate de închisoare, mort în penitenciar, îi termina slujba de pomenire.
Excesul de convingeri nu-i subțiază talia morală
Filosoful nu crede în “inteligențe boreale, nici în imbecilități colective.” Omul e posedat de purul său adevăr. Puținii români, care au reușit să termine de citit cartea “Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste,” nu au fost convinși că autorul s-a lecuit de ateism. Aflat într-o depresie existențială – sfârtecat de întrebarea “cine mai sunt eu?” – se jupoaie, totuși, de credibilitate, doar pentru a ironiza sintagma de “stat paralel.”
Pare-se că subconștientul i-a reverberat, totuși. Granturile nedeclarate și subvențiile Deep State-ului american, nemărturisite cititorilor, l-au îndemnat să facă apologia sistemului feciorelnic.
“De regulă, teoriile „statului paralel” mă plictisesc, dar, adesea, mă și amuză. Ideea că există un grup de șmecheri care dirijează totul din umbră cu procedee și scopuri inaccesibile cetățeanului obișnuit ilustrează pasiunea general umană pentru „dedesubturi”, pentru manevre „oculte”, pentru inevidențe subversive,” a scris marele înțelept al neamului.
Ca o deducție logică, crimele securicilor îl amuză. Memoria victimelor îl plictisește. Pentru el “manevrele oculte” nu există.
O singură constantă transpare din lungul său editorial: crimele noii securități nu-l impresionează. Urletul victimelor nu-i ajung la urechile de nabab cultural.
Compromisurile tinereții sau sfidările constante ale banalității răului – atât de bine invocată de Hannah Arendt – i-au pietrificat sufletul și l-au transformat în statuie vie?
Andrei Pleșu nu a catadicsit să înțeleagă moartea subită a lui Traian Remeș, la puțin timp după ce Înalta Curte de Casație și de Justiție l-a declarat nevinovat. N-a vărsat nicio lacrimă la trecerea lui Frunzăverde la cele veșnice, pentru vina de a-l fi sprijinit pe Klaus Iohannis, în prima campanie pentru președinție. Ambii au fost răpuși de cancer galopant.
A admis infiltrații la coloană și acum nu se poate aplecă să mângâie pisica
Când omului de afaceri Dan Adamescu, aflat în închisoare, i se refuza dreptul la tratament medical, filosoful își alina anxietățile, fie mângâindu-și pisica, fie încălțându-și fesul, redescoperind forța tămăduitoare a alintului.
Domnul Pleșu are multe păcate de plătit, de mai trebuie să servească sistemul și la senectute. Poate că și pe el îl strâng poveștile neistorisite, întâmplările din “irealitatea imediată.” N-a stat ca Max Blecher într-un cărucior în clinica izolării de la Tescani. Doar pentru vina de a fi admis infiltrațiile la coloană, trebuie să-și pună șervețelul de chelner la popota dilematică?
Teama irelevanței l-a repus la dispoziția sistemului
“Nu cred în campioni ai inteligenței, în mici găști de genii perfide, dispuși și pregătiți să încalece țări, continente, planeta însăși,” mai scrie Andrei Pleșu. Încearcă să ne convingă, implicit, nu explicit, că Donald Trump a avut fabulații, că Rarinca era obsedată de ceea ce nu există, că Liviu Dragnea a stat la sanatoriu, că pe Stan Mustață l-au ucis muștele, iar Remeș Adamescu și Frunzăverde n-au fost răpuși de mâini criminale.
Lipsa sa de empatie a autorului e evidentă. Clară. Și compulsivă. Suferă de teama irelevanței. Poate că din aceste motive s-a pus din nou la dispoziția sistemului.
Nu putem să nu ne amintim că banalizarea „statului paralel” a început încă de acum patru ani, când colegi de-ai noștri erau brifați pe whatsapp să arunce anatema statului paralel asupra celor care îl invocă.
Joaca de-a răsturnarea evidențelor se învăța, în anul întâi, la Școala de la Băneasa. Când filosoful nu avea încă dimensiuni cosmice.
Vocile lumii
Andrei Pleșu
filosof
“Și totuși, un anumit „stat paralel” există, altul decît cel „exploatat” mediatic. E „statul paralel” al performanței(culturale sau instituționale), despre care nuse vorbește, statul paralel al hărniciei, al talentului, al reușitei intelectuale nebăgate în seamă, nerăsplătite după merit,” a mai scris Andrei Pleșu, indicându-i pe Adrian Papahagi, Andrei Cornea, Mihai Răzvan Ungureanu, drept “performeri” ai noului stat paralel.
