Ce mai fredonam acest cântecel mobilizator după ce văzusem filmul la cinema! Ce ne mai jucam de-a piraţii prin „jungla” din spatele blocurilor, ce ne mai fugăream printre arbori şi tufişuri, ce ne mai duelam şi ne împuşcam cu pistoale şi puşti de jucărie!
Sandokan, tigrul Malaeziei” a rulat la noi la sfârşitul anilor ‘70 şi a înnebunit puştii preadolescenţi din epocă. Sigur, citisem aventurile lui Long John Silver din „Comoara din Insulă”, citisem şi „Odiseea Căpitanului Blood”, dar una este să-ţi imaginezi aceste personaje şi alta e să-l vezi pe viu, pe marele ecran, pe Kabir Bedi hăcuindu-şi inamicii cu iataganul!
Personajul
Sandokan, înainte de a fi interpretat de carismaticul Kabir Bedi, a fost un personaj literar imaginat de scriitorul italian Emilio Salgari în anii 1880.
Născut într-o familie regală din Borneo, el rămâne orfan de tânăr, atunci când trupele Imperiului Britanic îi omoară familia şi îi cuceresc regatul. Sandokan adună o trupă de piraţi (de fapt, luptători pentru libertate) şi, alături de prietenii săi Yanez de Gomera, un aventurier portughez, şi bengalezul Tremal-Naik, porneşte pe mări căutând să se răzbune pe colonialiştii englezi şi olandezi şi să elibereze popoarele locale de sub dominaţia colonială. Printre inamicii săi cei mai duri se numără James Brooke, guvernatorul Sarawak-ului, asasinii Thug din secta adoratorilor zeiţei Kali, diverşi dictatori şi despoţi ai micilor regate din zonă.
Scriitorul îl portretizează pe Sandokan ca pe un fel de Robin Hood al Oceanului Indian, înzestrându-l cu calităţi deosebite precum romantism, cavalerism, umanism, patriotism.
Autorul
Emilio Salgari s-a născut la Verona în 1862, într-o familie de modeşti comercianţi. La vârsta de 16 ani este înscris la Şcoala de marină din Veneţia, dar o abandonează destul de repede. În 1883 începe să publice în paginile cotidianului La Nuova Arena – sub formă de roman-foileton – aventurile lui Sandokan, purtând titlul generic de „Tigrul din Malaezia”. Va locui când la Torino, când la Milano, în funcţie de editorii cu care va colabora, se va căsători cu Ida Peruzzi în 1892 şi împreună vor avea patru copii (toţi purtând nume exotice: Omar, Nadir, Romero şi Fatima). În total va scrie peste 80 de romane, care se vor bucura de mare succes de public (în timpul vieţii sale unele dintre ele se vindeau şi în câte 100.000 ex.) şi de o indiferenţă totală a criticii literare.
Ca şi Jules Verne sau Alexandre Dumas, cu care este de multe ori comparat, Salgari a fost un „şoricel de bibliotecă”, călătorind foarte puţin în realitate. Asta însă nu l-a împiedicat să-şi transporte personajele în cele patru colţuri ale mapamondului, imaginând cele mai mirobolante aventuri ale acestora.
Din păcate, viaţa sa personală va fi tristă şi dramatică, marcată de numeroase lovituri ale sorţii: tatăl său s-a sinucis în 1889, soţia i s-a îmbolnăvit în 1903 şi va petrece din ce în ce mai mult timp la spital. Întreţinerea numeroasei familii, facturile de la spital ale soţiei sale, faptul că nu era plătit de editori la adevărata sa valoare, toate acestea i-au indus lui Salgari o puternică stare de depresie şi, în 1911, se va sinucide, împlântându-şi o sabie în piept. În scrisoarea de adio va reproşa editorilor săi starea de „semisărăcie” în care trăia în ultimii ani.
Ca de obicei în astfel de cazuri, succesul va veni după moartea autorului şi astăzi, la peste 100 de ani de la dispariţia sa, romanele lui Emilio Salgari sunt editate şi reeditate în permanenţă. Ele au fost adaptate sub formă de filme artistice (peste 50 de titluri, începând din 1920), piese de teatru, desene animate sau benzi desenate. De asemenea, au fost traduse în spaniolă, franceză, germană, portugheză, rusă şi alte limbi europene, dar, surprinzător, nu au avut priză la cititorii anglo-saxoni.
În România
În ţara noastră primele romane ale lui Salgari au fost traduse la începutul anilor ‘40: „Subterana Groazei”, „Minunile anului 2000”.
În timpul comunismului, în mod straniu, nu s-a tradus la noi nicio carte de Emilio Salgari, deşi în scrierile sale nu se găsea nici urmă de ideologie capitalistă, ba dimpotrivă, iar filmul „Sandokan, tigrul Malaeziei” a rulat pe marile ecrane.
În schimb, după 1990 au apărut mai multe traduceri ale unora dintre romanele scriitorului italian: „Piraţii din Malaezia” (1991), „Sandokan” (1992), „Leul din Damasc” (1993), „Minunile anului 2000” (2000), ”Tigrii din Mompracem” (2009), „Corsarul Negru/Regina Caraibelor” (2011). Singurul roman science-fiction al lui Salgari, „Minunile anului 2000”, a cunoscut trei ediţii în limba română. Ultimele două au fost traduse de Ion Hobana, una apărând în anul 2000 (evident) la editura Polirom, iar cealaltă în 2005 la editura Minerva.
În anul 2013 editura Aius din Craiova creează un adevărat eveniment editorial, lansând seria “Lumea lui Sandokan”, care va reuni cinci dintre cele mai îndrăgite romane ale lui Salgari:
2013 – „Misterele junglei negre”, „Piraţii din Malaezia“
2017 – „Tigrii din Mompracem”
2018 – „Cei doi tigri”, „Sandokan se întoarce la luptă”. Cele cinci romane au beneficiat de traducerea profesionistă a italienistului Marin Budică. Născut pe 28 ianuarie 1945, profesor, scriitor şi traducător, Marin Budică s-a specializat în traducerea de literatură italiană (în special din opera lui Alberto Moravia). Ultimii ani din viaţă i-a consacrat lui Salgari şi, din păcate, a decedat pe 17 iulie 2017, fără să mai apuce să vadă publicate ultimele două romane traduse de el. Totuşi, datorită străduinţelor editorului Nicolae Marinescu şi ale familiei traducătorului (soţia şi copiii), până la urmă toate romanele au fost tipărite, ultimul dintre ele fiind lansat la Craiova săptămâna trecută, chiar în luna în care se comemora un an de zile de la decesul lui Marin Budică.
Fanii români ai lui Sandokan beneficiază astfel, în sfârşit, de o serie de excepţie, “Lumea lui Sandokan”, din vasta operă a lui Emilio Salgari.
