Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

În anii ’60 o alternativă, mai ieftină faţă de Mamaia, dar cu un farmec special erau satele de la malul mării din sud, Costineştiul fiind un bun exemplu în acest sens.

Lifestyle ’60 de Costineşti

De multe ori plajele de aici, cum era la Costineşti, erau preferate de protipendada din Bucureşti, şi nu numai, în special cea reprezentată de clasa de mijloc şi din ce rămăsese din boierimea de dinainte de război

Share

Ion Diamandi 0 comentarii

Actualizat: 24.07.2019 - 19:14

La  gara din Costineşti te aştepta Ismail cu o birjă şi aveai de mers aproape 2 km până în sat, o plăcere dată de contrastul de culori (albastru –cer şi mare, gaben – lanurile de grâu) şi mirosului de fân proaspăt cosit.  Geamantanele erau grele şi erai nevoit să vi în bagaje cu căţel şi purcel, accesorii pe care nu le găseai în sat

După 50 - 60 de ani, imaginea actuală a staţiunii Costineşti nu mai are nici o legătură cu vechiul sat. Poate doar cu ideea de studenţime şi Evanghelia, nava naufragiată  aproape de ţărm în urmă cu jumătate de secol şi care domină şi acum cu autoritate peisajul. Acestea  sunt probabil singurele legături cu trecutul. În rest nici Costineştiul nu a scăpat de urâtele construcţii noi (foarte dificil de identificat  măcar o vilă cu arhitectură WOW), ca de altfel întreg litoralul românesc, de te întrebi dacă nu era mai interesant (oricum era măcar autentic) satul vechi. Şi ce bine s-ar fi potrivit aici,  în special pe zona mai înaltă, unul sau mai multe proiecte de vilă terasată inspirate din cele realizate de arhitecta  Henrieta Dellavrancea-Gibory la Balcic în urmă cu aproape un secol!

Plaja de la Costineşti în zilele noastre, ticsită de lume, construcţii noi, beton fără  şarm. Unde este romantismul?

Absolut nimic  nu se mai regăseşte în aglomerata staţiune de acum care se numeşte la fel, Costineşti. Satul număra pe atunci  (în al şasele deceniu al secolului trecut) câteva sute de suflete, familii de ţărani nevoiaşi a căror principală ocupaţie era agricultura (mai erau şi câţiva pescari, dar puţini) iar venirea turiştilor era o mană cerească. Era o stradă principală  (singura asfaltată, dar în a doua parte a decadei) de câteva sute de metri, câteva străduţe adiacente cu pământ pe jos, maxim 10 becuri pentru iluminatul stradal (oricum mai multe decât în satul învecinat, Schitu, cu plaja mai departe de aşezare, cu mulţi câini noaptea pe străzi, nefiind pe atunci deci o alegere de bonne tonne), un restaurant tip cârciumă în centru, o braserie la plajă, cantina /restaurant, tabăra studenţească, 2 miliţieni (unul de zi  iar celălalt de noapte). Studenţii erau cazaţi în corturi militare iar după 1968 au apărut şi construcţiile noi, căsuţele. Tot cam pe atunci a apărut şi un local mai modern, Vox Maris, precum şi un “teatru de vară”, unde “se dădeau” filme  şi aveau loc spectacole de divertisment.  Mult timp destinaţia preferată era însă “La Ciupercă” sau “Copertina”, un loc protejat de ploaie şi de soare de o modernă pergolă din plastic albastru,  în apropierea taberei studenţeşti iar aici veneau seara pentru dans atât studenţi, turişti cât şi tinerii localnici. Se dansa rock and roll în primul rând, twist, tango, puţin cha cha cha. Muzica era furnizată de studenţi, aceştia alegând cele mai la modă melodii.
Noaptea te cam împiedicai în gropi de întuneric, se compensa însă cu extraordinarul miros  al florilor, între care predominau petuniile şi gura leului.  În timpul zilei, muştele erau cam supărătoare, noaptea se auzeu greieri peste tot iar cam în fiecare an aveau loc, dar nu numai la Costineşti, ci pe tot litoralul,  diferite invazii de insecte sau alte zburătoare.  Am avut astfel invazii de cărăbuşi, gărgăriţe, lăcuste, fluturi ba chiar şi de lilieci. Gospodăriile unde puteai lua cu chirie camere erau sărăcuţe, casa din pământ/lut (răcoroase vara) de tip vagon cu 5—6 încăperi mici,  unele adăugate pe măsura creşterii cererii din partea turiştilor, closetul în curte, o magazie din scânduri de lemn.  Apariţia unui şoarece în casă nu mira pe nimeni, mai ales că erau şi depozite de cereale
Mai erau însă şi alte avantaje: curţile eru mari şi foarte lungi, ceea ce permitea instalarea de corturi precum şi întinderea de mese lungi seara, când se reuneau toate familiile şi alţi invitaţi (în mod uzual 10-15, uneori chiar şi 20 de persoane) şi se făceau petreceri care ţineau  până noaptea târziu. Pentru ambianţa acestor momente mărturisea că venea în gazdă  în mod regulat aici,  şi nu la Mamaia, un refegist bogat cu un Mercedes de ultimul tip. În spatele  curţii era şi grădina de legume şi porumb, destul de mare, de unde puteai culege roşii proaspete şi coapte.
Doar o  singură casă, o vilă impunătoare din cărămidă, cu etaje, situată pe culmea dinspre Tuzla, oarecum în afara perimetrului care delimita satul, făcea o notă complet distinctă. Localnicii spuneau că aparţinuse familiei de boieri  Costinescu, care dăduseră şi numele satului.  Acum în frumoasa casă îşi petrecea verile un mahăr comunist, ministrul Bârlădeanu şi, deseori, tot aici se desfăşurau agape de răsunet, mai ales că invitaţi şi participanţi erau actori foarte populari ai momentului cu voci plăcute. Poate că de la aceştia i s-a tras şi dorinţa fetei lui Bârlădeanu de a se face actriţă, lucru care s-a şi întâmplat mai apoi. Deocamdată, Irina făcea furori la Costineşti, blonda făcându-şi apariţia pe faleză la conducerea unei maşini roşii decapotabile, lucru  nemaivăzut pe atunci decât în filme..
 

Marea era foarte aproape, plaja începând aproape imediat de la strada principală. Un statut aparte îl dădea satului prezenţa taberei studenţeşti care aducea un suflu tineresc şi vesel  precum şi a numeroşilor actori foarte îndrăgiţi de public, printre care se numărau Olga Tudorache , Draga Olteanu, Dumitru Rucăreanu, Dumitru Furdui, Rauţchi,  Papaiani, Ioana Pavelescu şi lista se poate lungi cu multe alte nume. Aici a avut printre primele sale apariţii în faţa publicului, student fiind, încă de pe atunci supertalentatul Florian Pittiş.  Dacă o siluetă feminină  nudă impunătoare,  întocmai ca o zeitate locală, domina  deseori peisajul dimineaţa sau seara de pe culmea falezei din Costineşti, aceasta nu era nimeni alta decât celebra Olga Tudorache care alegea această locaţie pentru nudism.  Mai tinerii săi colegi de breaslă, Rucărenu şi Draga Olteanu, erau foarte cunoscuţi prin faptul că ridicau nivelul şi faima  numeroaselor petreceri cu  interpretări speciale ale cântecelor de pahar.

Decorul se schimbă, vasul eşuat

Din 1969 decorul Costineştiului a fost schimbat radical pentru turişti, eşuarea navei Evanghelia extrem de aproape de ţărm aducând un element nou în prim plan. De altfel este unul  dintre extrem de puţinele lucruri care au rămas după jumătate de secol, în care staţiunea s-a extins şi a căpătat haine cu totul noi. În toamna anului 1968, nava  Evanghelia, aparţinând celebrului Aristotel Onasis, construită în 1942 la acelaşi şantier unde se realizase la fel de celebrul  vas Titanic, a eşuat la aproximativ 100 - 200 m de ţărm în partea de nord a satului Costineşti.

Sătenii s-au bucurat în acea toamnă întrucât la mal au ajuns lăzi cu portocale. Localnicii spuneau că a fost confundat noaptea farul de la Tuzla cu cel de la Constanţa  şi aşa s-ar explica intrarea  vasului în nisip pe o direcţie perpendiculară pe linia  ţarmului.  Se pare însă, conform rapoartelor, că ar fi existat o înţelegere între căpitanul vasului şi marele armator în vederea încasării asigurării, întrucât expirase dreptul de navigaţie al vasului de 2 ani. Cum-necum, silueta vaporului,  destul de mărişor, cu botul spre ţărm, ridicat  în sus peste măsură, a devenit un fel de identitate a staţiunii.  Chiar dacă este foarte aproape de ţarm, "vizitarea" epavei poate fi o adevărată aventură, valuri înalte şi rele te împiedică să ajungi pe punte. Oricum, din apropiere, nava, comple ruginită, are un aer  sinistru, iar zgomote înfricoşătoare însoţite de "uşi trântite" ce provin de la curenţii ce se formează în burta sa goală, îl face demn de un un film horror.

Stilul de viaţă

Plaja şi distracţiile erau obiectivele primordiale ale turiştilor la Costineşti. Pentru "băile" de la Costineşti, se mergea la plajă cu cearceaful şi cortul (făcut simplu din beţe şi alt cearceaf) pe la ora 9 dimineaţă şi se stătea cam până la 16 – 17. În apă se intra de 3-4 ori în funcţie de cum era apa de caldă. Deobicei se luau fructe şi câte un sanviş sau se cumpăra de pe plajă un porumbel fiert, obicei rămas şi în zilele de azi.  O îndeletnicire era de mers cu localnici  “la pietre” unde se puteau prinde cu mâna  guvizi sau stavrizi (desigur, trebuia să deprinzi nişte abilităţi). Masa de prânz se sărea, nu se mergea la restaurant sau braserii. Oricum autoservirile, opţiuni economice de servit masa, care apăruseră deja la Mamaia, aici au fost “descoperite” peste ani buni. Seara se servea masa în curte (după amiază apăreau pe plajă pescari cu şiraguri de peşte iar această soluţie cu peşte prăjit se practica des) iar mult se mânca roşii cu brânză. Câţiva săteni aveau şi vacă iar astfel, se putea bea lapte sau mânca mămăligă cu brânză de vaci şi smântână. La restaurant seara se lua o friptură iar la cârciuma din centru, a cărei activitate se încheia iremediabil pe la ora 1 noaptea în sunetele trompetei unei melodii celebre, Silenzio, se făceau şi mititei la grătar.

Ca fashion, apăruseră desigur bluejeanşii, deşi nu mulţi îşi permiteau sau îi puteau găsi. Pur şi simplu, această nouă modă ne fascina. Nu numai prin design (materialul nou, original, culorile, croiala) ci prin stilul complet nou al purtării. Erau lejeri (gata, se terminase cu dunga la pantaloni), mergeau oriunde şi oricând, ziua, seara, în vizită, la sport, la mare sau la munte. Ba chiar şi la şcoală, cei mai închişi la culoare semănau oarecum cu cei de la uniformă. Şi la petreceri, unde se mai păstra ceva etichetă, puteau fi însoţiţi de un blazer şi deveneai elegant. Poate cel mai mult ne inducea o stare de bine, chiar de beţie uneori, a mirosului unic cu care erau îmbibaţi, provenit de la pachetele care soseau din străinătate. Ca branduri erau Lee, Wrangler, Roy Rogers şi Riffle dar în top erau de departe Levi Strauss - Levi’s. Fetele şi doamnele încă mai purtau cu succes  pantalonii pescăreşti precum şi tricourile marinăreşti care mergeau foarte bine şi la băieţi. La mare, deseori fetele îşi prindeau părul mai lung în “coadă de cal”, dar seara la restaurant se abordau şi ţinute mai sofisticate  cu “părul umflat” sau prins în coc.  Fetele tinere puteau veni seara la dans şi în rochii “sac”, comode, uşor de purtat şi confecţionat. La plaje se purtau pălării iar seara la restaurant, pălăria era un accesoriu obligatoriu. La plajă, ochelarii erau deasemenea un accesoriu foarte important, dar erau scumpi, puteau fi procuraţi numai “pe sub mână” chiar de la mare, însă Mamaia era locul de unde puteau fi mai lesne achiziţionaţi chiar de la turiştii occidentali a căror vacanţă se termina..
 Cam prin 1967 un vânt nou a început să bată, bineînţeles dinspre Occident. Apăreau pletele la băieţi, şi unde şi când era mai posibil de lăsat părul lung decât în libertatea de la Costineşti? Cu cât mergeai mai spre sud cu atât se înmulţeau şi numărul bărbilor, la Vama Veche, unde veneau şi foarte mulţi ardeleni, aici era şi cea mai mare densitate de bărbi.  La mare nu se mai purtau bluejeanşii noi, ci albiţi  Pe atunci îţi pregăteai singur costumaţia, nu veneau deja cu un design nou din fabrică. Te pregăteai înainte şi îi spălai de câteva ori, chiar dacă erau nou-nouţi. Se albeau pe porţiunea de la genunchi în sus, vreo 30-40 de cm  în zona pulpelor, exclus pe spate şi, în caz de, puteai să te foloseşti de o  perie tare cu care puteai să îi freci pe zonele dorite. Foarte repede au apărut şi jeanşii de alte culori, albi, - whitejeans sau roşii, - redjeans, care dădeau o notă extrem de colorată şi estivală la plajă,  După 1968 au apărut aduşi de refegişti şi francezi, superbi jeanşi reiaţi fin în toate nuanţele de nisip şi kaki care dădeau spendid cu plaja şi stilul de viaţă.
Dar nu numai la fashion erau noutăţi, erau schimbări în însăşi stilul de viaţă, de cum abordai altfel viaţa în vacanţe. Era vântul stilului hippie, care atingea în Statele Unite şi Vestul Europei grupuri extrem de largi de tineri care se simţeau constrânşi şi pentru care acest comportament însemna  a te simţi liber, a nu te lăsa oprimat de sistem. Dacă acolo, în Occident, modalitatea de a pune în practică noile idei a fost prin contestare fizică, violentă, la noi, partea cu  contestarea blajină era probabil singura variantă, cel puţin aşa o înţelegeam noi.  De droguri nici nu putea fi vorba.

Contestarea venea din gesturi aparent puerile, dar interesante la ora aceea: să te îmbraci altfel, să ai o atitudine mai împăciuitoare, să îţi laşi părul lung, să fii mai aproape de natură, să comunici iar în rest, culori, muzică (nouă), visare. Să recunoaştem că la Costineşti, în acel loc, în mijlocul naturii, cu stepă şi nisip, uitat de lume în rest, dar plin de lucruri noi vara, era unul dintre cele mai bune locuri de experimentat astfel de trăiri.  Lălăăială, tolăneală pe nisip, fără grija de mâine, fără program, viaţa liberă,, păcat doar că trebuia să se termine repede, după maximum o lună reveneai la problemele cotidiene. Şi totul devenea o amintire. Desigur că la 15, chiar la 20 şi ceva de ani este o experienţă, dar ce te faci la 30 de ani când ai început deja să te gândeşti să faci ceva în viaţă...

Şi muzica de “La Ciupercă” începuse să capete accente noi.  Dacă înainte, Woolly Boolly (Pharaohs)  sau 24000 Baci a lui Celentano avuseseră  un succes care ţinuse câţiva ani, acum două hituri, Wild Thing (The Troggs) şi California Dreaming (dar nu în versiunea originală The Mamas and The Papas, ci a unei formaţii italiene) erau nelipsite în fiecare seară. Apoi au apărut spre sfârşitul deceniului şi note de tip  nou, de avangardă, o muzică ce venea parcă din altă lume, Hendrix sau Cream, dar, din păcate, dansul avea să se reducă mai ales în comparaţie cu perioada spectaculoasă a rockului.
Un important  aport privind ambianţa estivală era dat de fondul sonor. Pe plajă fuseseră montate câteva difuzoare puternice, aceasta fiind suficient pentru ca întreg satul să asculte piesele selectate de Radio Vacanţa, Ce ni se pare interesant este că această muzică era agreată de toată populaţia din staţiune, de la turiştii români şi cei străini, până la localnici, de la tineri la cei mai în vîrstă, astfel încât nu se mai punea problema să mai fie loc  şi de alte genuri (populară, clasică, manelele nu apăruseră încă). Ce se asculta? Desigur, în primul rând Beatles şi Elvis Presley, cu piese ritmate sau romantice, care oricum stăteau în topurile muzicale luni de zile. La vremea aceea, însă, foarte populară era şi muzica în limbă de origine latină. Dacă Spania rămânea totuşi încă izolată şi departe de noi, în schimb, muzica franceză şi italiană era la inima noastră. De la francezi se ascultau mai puţin baladele cu care aceştia erau destul de conoscuţi (Jacques Brell pentru intelectuali, dar nu la mare),  în schimb, foarte apreciaţi erau Johnny Hallyday, Dalida şi Aznavour iar Adamo se asculta deasemenea foarte mult.  De la italieni, Adriano Celentano şi, mai noul Giani Morandi, păstrau capul de afiş. Printre tineri, piesa Il ragazzo del Via Gluck, un adevărat semnal de alarmă încă de pe atunci în favoarea ecologiei (Celentano era avant la lettre, şi probabil este şi acum, un mare susţinător al ideii), devenise un imn care a durat câţiva anu buni. Muzica era grozavă, puteai să lupţi pentru acel mesai dar, cu adevărat, la Costineşti, cui îi păsa în acei ani de ecologie?
Fiind cald şi seara, staţiunile de la mare erau cel mai bun loc unde se puteau vedea  filme în aer liber, mai ales că era şi o variantă economică de distracţie. În astfel de locuri, cum erau satele, filmele erau gratis şi se proiectau pe unde se putea, problema era lipsa unui spaţiu special amenajat şi chiar a scaunelor. Îmi aduc aminte că la Techirghiol, singurul loc pe care se putea proiecta filmul era pe calcanul singurului bloculeţ din sat iar pentru a sta în faţa “ecranului” oamenii stăteau în picioare exact în mijlocul străzii. Oricum pe la ora aceea nu trecea nici o maşină.
După o zi întreagă petrecută la soare şi în apă, comediile uşoare erau cel mai bine primite (de tipul Cerassella), cel mult filmele de aventuri, de capă şi spadă. De filme de război se cam plictisise lumea. Tot filmele franţuzeşti şi italieneşti aveau să fie şi cele mai apreciate, mai ales că aveau şi acea nostimă necesară întrerupere pentru schimbarea bobinei - Fine Primo Tempo, Secundo Tempo. Pentru comedie, Alberto Sordi era extrem de iubit dar bineînţeles că apăruse şi irezistibilul Louis de Funes. Pentru aventuri, Alain Delon îi lua locul lui Jean Marais dar nici de dive nu era lipsă, Brigitte Bardot sau Sophia Loren  îi făceau pe mulţi să nu doarmă noaptea.

Întâmplări hazli

Pe la mjlocul deceniului, o maşină cu număr de RFG intra în Costineşti. Dar nu maşina era aceea care capta privirile, astfel de maşini deveniseră populare  aici pe timpul verii, ci  cei trei flăcăi din maşină. Blonzi,  înalţi şi supli, erau prototipul tinerilor moderni tocmai veniţi la distracţie pe litoralul românesc: blujeans nou nouţi, cizmuliţe negre fine cu  toc  după moda lansată de cei de la Beatles, cămăşi imprimate cu motive havaiene, chică şi breton cum începuse deja să se poarte. În fiecare seară, noile vedete  erau prezente la Ciupercă şi dansau democratic cu toate fetele, un super rock and roll cu figuri noi, nemaivăzute până atunci.  Ce mai, toate fetele erau la picioarele lor. Deja după puţin timp, una dintre cele mai drăguţe  rupsese logodna  şi fugise cu  noul iubit la Mamaia iar scandalul a izbucnit când a fost chemată şi miliţia. Dar vai, nemţii s-au dovedit a fi saşi de la Sibiu ,cu rude, bineînţeles,  în  Germania, de unde primeau pachete cu lucruri. 
Mă plimbam ziua în amiaza mare cu un prieten cam de aceeaşi vârstă (15 ani) pe faleza de lângă plajă  când dăm nas în nas cu două tipese mai mature. “Să îţi prezint pe mătuşa mea”, spune prietenul meu  şi astfel fac cunoştinţă cu doamnele, complet goale. De fapt nu chiar goale, aveau şi pălărioare nostime pe cap.  Au zâmbit cele două dar  mai jenaţi eram noi, băieţii. Nudismul nu se făcea într-un loc special amenajat la Costineşti, se putea face pe oriunde însă erau şi anumite zone, nemarcate. Era poate şi o modă, însă trebuie să spun că, pe atunci,nudismul avea mai mult o latură sportivă.  Pe plajă nu se făcea absolut deloc topless,  asta ar fi fost extrem de jenant, nu şi nudismul însă! Moda topless a apărut mai târziu şi era mai mult practicată la Mamaia.
De altfel se făcea mai mult sport. Unii turişti, chiar şi cei mai  în vârstă,  veneu cu obiectivul declarat de a înota în mare iar dacă apa era bună, fără valuri, înotau chiar şi 3 ore odată.   Iarăşi Costineştiul era locaţia ideală pentru înot pentru că apa nu era foarte mică la mal şi nu era aşa multă aglomeraţie ca la Mamaia sau Vasile Roaită cum se numea în acel timp staţiunea Eforie Sud. . Uitaţi-vă în schim acum în timpul zilri pe plajă, absolut nimeni nu înoată, toată lumea se bălăceşte (nu că asta ar fi ceva rău)!
 Seara, când era apa caldă şi marea liniştită,  se pleca pe la cinci - şase în grupuri, deobicei însoţite şi de localnici şi se mergea în larg. Ne întorcem cam după 3 ore, la apusul soarelui. În decursul anilor, cam 10, personal nu am auzit de vreun caz de înec (deşi poate s-au întâmplat, erau însă extrem de rare şi oricum nu se anunţau în media ca acum).  
 

În 1966 era Campionatul Mondial de Fotbal care se desfăşura chiar vara. Finala pe 30 iulie era măreaţă, între Anglia, ţara gazdă, şi Republica Federală a Germaniei pe la fel de celebrul stadion Wembley Cum erau vreo 3 televzoare în tot satul, eram şi eu într-una din curţi, dealtfel plină ochi.  Foarte mulţi erau germani (estici sau vestici, bineînţeles că toţi ţineau cu Germania), cam tot atâţia erau şi români iar restul alte naţionalităţi, între care cehoslovaci, unguri, polonezi. Noi românii cam ţineam cu englezii, aveau un joc parcă mai spectaculos, oricum îl ştiam mai puţin, aveau şi nişte vedete extraordinare, Boby Charlton şi Boby Moore. Dar şi nemţii aveau echipă tare, cu marcatorul Uwe Seeler şi mai noul fundaş Franz Beckembauer. Finala a fost dramatică şi, pe parcur se înteţeau încurajările pentru englezi (noi) ;I, de cealalt[ parte pentru nemţi. Dar ce te faci că nemţii din Costineşti erau prietenii noştri, nu prea vroiam să îi supărăm, mai ales că purtarea lor era tot timpul ireproşabilă. Apogeul a atins culmea când s-a ajuns la scorul de 2 la 2 şi, după cum se ştie,  au fost necesare prelungiri. Tensiunea la Costineşti atinsese culme nebănuite, întocmai ca în cazul unui cazan încins. Mi+aduc aminte că o mică delegaţie de ţărănci din sat au intrat în curte şi au  spus că “toţi bărbaţii din Costineşti au înebunit de tot”. Şi a venit acel moment istoric, care este şi acum cercetat şi analizat pe toate fe’ele cu cele mai moderne mijloace electronice după mai mult de o jumătate de secol, când au marcat englezii, un gol îndelung discutat. În urale, românii aclamau în picioare iar nemţii... Nemţii, săracii, se jurau că nu au văzut nici un gol, NEIN, exclus gol! Noroc că a venit şi cel de-al patrulea gol al englezilor şi nemţii au recunoscut cu fair play că a fost o finală grozavă iar la marea de bere am devenit prieteni din nou.
 

După cum se ştie, în mai 1968, ruşii au invadat Cehoslovacia şi au înlăturat de la putere conducătorii  democraţi şi au înăbuşit un început promiţător de acceptare într-o ţară comunistă a unor valori democratice  şi capitaliste. A fost o zarvă la Bucureşti, mai ales că modelul cehoslovac fusese preluat (desigur într-o măsură mai mică) şi la noi  precum şi datorită faptului că nu participasem cu armata la invadare precum vecinii noştri.. A fost şi un sentiment de mândrie naţională. În august 1968 la Costineşti cehoslovacii se resemnaseră deja iar românii uitaseră. Seara la restaurantul popular, două grupuri mai mari  (unul de rom\ni ;I altul de cehoslovaci) îşi susţineau cântecele tradiţionale în care activitatea “de pahar” era însoţită şi de accente patriotice. Deodată din grupul de cehoslovaci s-a auyit o voce care scanda “Dubcek – Svoboda, Dubcek – Svoboda”. Era cuplul conducător care fusese înlăturat prin forţă de ruşi cu câteva luni înainte, sugrumând din faşă un început de vis care avea să se producă doar după mai bine de 20 de ani.. În acel moment toată lumea din local a început să tropăie şi să strige numele celor doi eroi, nu numai români ci şi toţi ceilalţi, unguri, nemţi, polonezi , bulgari.  Costineştiul devenise o mică Europă unită. Doar miliţianul, singurul din comună,  făcea semne disperate într-un colţ şi ne ruga să strigăm mai încet să nu ne adudă careva.
 

Dacă Costineştiul era cu studenţii, actorii şi nudismul, satul 2 Mai era cu bridgeul. Acesta se reluase (este adevărat în forţă) în 1970 la Intercontinental dar dezvoltarea a fost vertiginoasă. 2 Mai era foarte asemănător ca şi Costineştiul,, poate puţin mai dezvoltat, cu case mai arătoase. În rest aceleaşi curţi lungi, unde se putea juca bridge inclusiv pe echipe (la mai multe mese).
Într-o noapte  la o partidă stropită cu câteva sticle de vodcă, observam că, de fiecare dată mortul se deplasa “pe şestache” spre fundul curţii unde zăbovea ceva mai mult. Se duce la budă, mă gândeam. La un moment dat, unul dintre jucători, un actor ceva mai scund de înălţime, lipseşte de mai mult timp. Il strigăm de cîteva ori, nimic. În plus, era şi cel mai îmbibat de vodcă dintre noi. Mergem după el şi îl găsim în grădina din spate cu capul vârât intr-un butoi  imens şi răsturnat cu picioarele în sus. Am înţeles şi  ce era cu plecările. Ţăranul proprietar umpluse butoiul cu castraveţi la murat. La beţe, merea perfect câte un castravete acru astfel încât ţăranii de la 2 Mai sau de la Costineşti nu prea se mai puteau bucura de murături de Crăciun, ele fuseseră de mult consumate nu numai la bridge ci şi la toate mesele din timpul verii. Castraveţii muraţi merg la fel de bine şi cu şpriţul.

 

Foto: Shutterstock
 

Comentarii

loading...