Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

INTERVIU. Andre Agassi: „Frica a fost motivația care m-a făcut să am succes în tenis“

Andre Agassi, legenda tenisului mondial, a uimit pe toată lumea când a recunoscut în autobiografia sa, OPEN, că urăște tenisul din toată inima. Asta însă nu l-a împiedicat să devină unul dintre cei mai buni jucători din lume.

Andreea Vasile 0 comentarii

Actualizat: 21.07.2018 - 12:45

OPEN e considerată una dintre cele mai bune biografii din toate timpurile ale unui sportiv. E spovedania unui om care una a simțit și alta a făcut și care s-a luptat mereu cu propriii demoni. Andre Agassi e un fost tenismen îndrăgit de toată lumea datorită atitudinii sale rebele. Însă puțină lume a știut, până la apariția acestei cărți, povestea sa adevărată de viață. Una în care a recunoscut că nu i-a plăcut niciodată să joace tenis și că a făcut-o de gura unui tată insistent, care l-a forțat.

Azi, Andre Agassi, ambasador al brandului de cafea Lavazza, care este partener oficial pentru toate cele patru turnee de Mare Șlem din lume, e un om împăcat: e însurat cu o altă mare jucătoare de tenis, Stefanie Graf, e tată a doi copii, Jaden și Jaz și, prin intermediul fundației sale, îi ajută pe copiii fără posibilități materiale să aibă acces la educație de calitate.

M-am întâlnit cu Andre Agassi la Wimbledon și am vorbit despre viața lui, despre cum s-a împăcat cu episoadele care i-au provocat durere și am aflat ce a pierdut când s-a lăsat de școală în clasa a IX-a.

 

Andreea Vasile: Toată lumea spune că ai nevoie de pasiune ca să ai succes. Dar tu ai reușit să ai succes fără să fii pasionat de ceea ce faci. Care e explicația?

Andre Aggasi: Nu cred că ai nevoie de pasiune ca să ai succes în ceea ce faci. Ci mai degrabă ai nevoie de inspirație sau de o motivație foarte puternică. În ceea ce mă privește, frica a fost această motivație care m-a făcut să am succes în tenis.


De ce frica?

Îmi era frică fiindcă nu aveam un plan B dacă m-aș fi lăsat de tenis. Ce altceva să fi făcut? Apoi, când am ajuns în acel punct în care am renunțat complet la mine și am atins nivelul cel mai de jos posibil, mi-am găsit motivul pentru care să mă ridic și acest motiv a fost o inspirație și pentru ceilalți și asta m-a determinat și mai mult să mă țin de treabă, căci am înțeles că ce fac eu îi ajută și pe alții să nu renunțe la ei înșiși. Poți fi, deci, motivat de o mulțime de lucruri în ceea ce faci, însă trebuie să ai acea cantitate necesară de motivație ca să faci lucrurile constant, să le faci să fie durabile. În cazul meu, din păcate, la început, motivația asta a fost frica.

Când ai decis să renunți la frică și te-ai lăsat să fii cine ești cu adevărat?

Am luat decizia asta în 1997, când m-am hotărât să construiesc o școală pentru copiii care nu au de ales și nu pot avea parte de educație. Și, când am luat hotărârea asta, am simțit că joc, de fapt, tenis cu acest motiv în minte. De atunci, și pe terenul de tenis, lucrurile au început să meargă mai ușor.

De ce ai ales să te dedici educației când ție nu ți-a plăcut școala niciodată, ba chiar ai renunțat la ea?

Poate tocmai de aceea am și făcut-o. Poate că lipsa mea de educație și faptul că n-am avut posibilitatea să aleg ce-mi doresc să fac în viață, iar asta m-a deconectat de mine însumi și m-a făcut să mă port mult timp aiurea cu cei din jur și cu mine însumi, m-au făcut să aleg, în cele din urmă, calea educației. Faptul că alți copii nu au deloc șansa la educație înseamnă, de asemenea, că ei nu sunt conectați la ei înșiși și la lumea din jurul lor, înseamnă că trăiesc într-un context care nu le permite să facă școală și asta le va dăuna imens în viață.

Ce simți că ai pierdut fiindcă nu ai mers la școală?

Șansa de a alege ce vreau să fac. Posibilitatea de a fi față în față cu multe lucruri noi și de a alege dintre ele ceea ce mă interesează și vreau să urmez mai departe. Viața mea a însemnat, până într-un punct, ceea ce a trebuit să fac fiindcă așa mi-au zis alții, adică tenis, fără să am ocazia să pot renunța la asta pentru a face altceva, fiindcă nu aș fi știut ce altceva să fac, nu aveam o alternativă. Asta simt că am ratat fiindcă nu am mers la școală.

Cum a fost când ai citit pentru prima dată în cartea autobiografică „Open“ cuvintele tale: Urăsc tenisul, îl urăsc din toată inima? Cum te-ai simțit să recunoști asta în fața celor care te urmăreau și te considerau un jucător mare?

(Face o pauză și se gândește) Să-mi înțeleg viața a fost partea cea mai grea și cu adevărat transformatoare. Să spun asta lumii a fost însă ușor. Când am citit cuvintele spuse de mine – „urăsc tenisul, îl urăsc din toată inima“‒ am realizat dintr-o dată că de aici au plecat toate belelele mele. A fost un moment foarte emoționant pentru mine să-mi dau seama cât de mult m-am chinuit. Dar să împărtășesc asta cu oamenii a fost ușor. Nu m-am gândit niciodată că faptul că am zis că urăsc tenisul va deveni controversa supremă care va ține prima pagină a ziarelor. Să spun adevărul ăsta cu voce tare a fost ușor. Să ajung însă la acest adevăr a fost partea grea.

În ce a constat acest proces de a ajunge la adevărul tău și de a-l accepta?

A fost un proces care a durat vreo doi ani și jumătate și în care am vorbit foarte mult. Au fost ca niște ședințe de terapie cu colaboratorii mei care îmi puneau o mulțime de întrebări. Apoi m-am reîntors de nenumărate ori la jurnalul personal pe care l-am citit și recitit în mod obiectiv, fără emoția imediată pe care am simțit-o atunci când am scris rândurile de acolo. A durat ceva, dar a meritat.

Învățăm și din experiențele pe care le trăim, și de la oamenii pe care îi întâlnim. Ce ai învățat de la copiii tăi, de la soția ta, Stefanie Graf, și, în cele din urmă, de la tatăl tău cu care ai avut o relație conflictuală?

De la soția mea am învățat cum să trăiesc în acord cu lucrurile în care cred și cu valorile pe care le am. De la copiii mei am învățat că nu poți să predai ceva dacă nu ești dispus la rândul tău să înveți. Trebuie să înțelegi cu adevărat înainte de a conduce, acel tip de înțelegere care transcende explicațiile puse în cuvinte, morala, concluziile. Trebuie să dai puterea copiilor, trebuie să înțelegi că nu poți preda unui copil de 6 ani o lecție pe care doar un copil de 10 ani ar putea să o înțeleagă. Trebuie să îți înțelegi copiii și să înțelegi momentul în care ei se află în viața lor. De la tatăl meu am învățat ceea ce nu-mi doresc să fiu, ceea ce nu vreau să fac, faptul că vreau pentru copiii mei să poată să
aleagă ce vor să facă cu viața lor. Am mai învățat însă și despre un anumit nivel de loialitate, de generozitate, tata m-a învățat și lucruri bune.

Cum e azi relația cu tatăl tău?

Adevărul despre relația cu tatăl meu nu e unul rău, e ceea ce e. Sunt împăcat cu ce s-a întâmplat între noi, nu încape nici o îndoială din acest punct de vedere. El e la fel cum era când eu eram copil. Poate că, din cauza vârstei, e și mai nerăbdător decât era și are și mai multe opinii despre orice. Dar azi privesc toate aceste aspecte cu compasiune și tot ce fac în relația cu el vine din compasiune. Vine un moment în care nu te mai aștepți să fii înțeles așa cum am așteptat eu de la el multă vreme. Devii tu cel care își dă silința să înțeleagă ce se întâmplă.

Ai folosit un termen puternic, compasiunea. Cum ai ajuns la înțelegerea că prin compasiune putem să ne punem în locul oricui și să îi înțelegem felul de a fi?

Datorită credinței mele și datorită câtorva oameni care au fost modele de comportament pentru mine. Diferența dintre empatie și compasiune e că prin empatie îți pare rău pentru ceea ce simte cineva, în vreme ce, prin compasiune, poți fi alături de cineva și să simți ceea ce simte omul respectiv. Uneori faci asta vorbind, alteori ascultând, câteodată fiind pur și simplu tăcut. Am avut câteva modele importante care m-au învățat aceste lucruri.

Cine sunt acești oameni?

Gil Reyes, preparatorul meu fizic și Stefanie Graf, soția mea sunt doi dintre acești oameni puternici care m-au făcut să înțeleg anumite lucruri importante prin exemplul lor și felul lor de a fi. Și mai sunt câțiva.

Ce înseamnă educația pentru tine azi și cum crezi că ai reușit să-i ajuți pe oameni prin intermediul fundației pe care ai înființat-o?

Pentru mine educația înseamnă speranță pentru un viitor pe care ești liber să-l alegi. Eu ofer oportunitatea unor copii de a avea parte de această educație în timp ce, în acest proces, sunt implicați profesorii, părinții, comunitatea. Ce ofer eu e un privilegiu, nu e un drept și pleacă de la premisa că dacă aștepți mult de la un copil înseamnă că ai încredere multă în copilul respectiv și-n ceea ce poate el să facă. E o investiție a mea în viitorul lor.

 

Andreea Vasile e jurnalist independent. Scrie în print și online povești despre viață și oameni ca tine. O poți citi pe blogul ei, www.andreeavasile.ro.

Comentarii

loading...