» Incercam astazi, la douazeci de ani de la revolta anticomunista din Brasov, sa va prezentam si victimele colaterale ale gestului eroic de a protesta impotriva sistemului comunist.
Pe 15 noiembrie 1987, peste 10.000 de brasoveni au protestat la dresa regimului comunist. Flacara protestului a fost un grup de circa 400 de muncitori de la Steagul Rosu, nemultumiti ca nu isi primisera salariile. A doua zi dupa protest, zeci de manifestanti au fost retinuti. Dupa o judecata publica sumara, acestia au fost deportati in localitati indepartate. Sanctiunea s-a rasfrant si asupra rudelor celor judecati. Cu ajutorul purtatorului de cuvant al Asociatiei ,,15 noiembrie ‘87", Florian Balea, am reusit sa gasim marturii ale sotiilor, fratilor sau copiilor celor deportati. Va oferim in continuare o parte dintre aceste marturii.
Aureliu Bejenariu:
"La Bucuresti, fratele meu a fost batut in fiecare zi".
Aureliu Bejenariu, fratele unuia dintre deportatii din 1987, a rememorat momentul de acum 20 de ani. "Pe 14 noiembrie seara, pe la 22.30, am ajuns la lucru. In dulap era fluturasul de salariu. De la un timp se tot retinea din salariu. La inceput mai putin, apoi din ce in ce mai mult. De data aceasta, retinerile erau aproape de 30% din salariu. Noi lucram foarte mult in perioada aceea. Nu stiu daca si eficient, dar lucram. Dupa ce ca ne descurcam ca vai de capul nostru, viata era grea, toti aveam datorii, ne mai luau si din bani. Nemultumirea mocnea in fiecare. In aceste conditii n-am mai lucrat. Dialogul cu seful de sectie, Ghelase, n-a dus la nimic. Din contra, mai tare ne-a suparat. Au fost mai multe interventii ale lui Dan Ioan si serb Ion, care erau mai bine informati. Raspunsul lui Ghelase a fost: "Capul plecat sabia nu-l taie". I-am spus ca stim si noi proverbe. Toata noaptea n-am lucrat. Dimineata am iesit in fata sectiei. A venit din nou acest Ghelase, impreuna cu alti activisti de partid, sa discutam. Stand in fata sectiei, ni s-au alipit oameni. Cand a venit secretarul de partid, Biraescu parca, multimea era deja infuriata. N-a mai putut avea loc nici un dialog. A venit fratele meu, Cornel Vulpe, la mine si mi-a zis: "Du-te acasa, continuam noi greva". Fratele meu, impreuna cu altii, a luat steagurile tricolore de pe stalpi. Atunci a aparut Aurica Geneti, care avea pe cap o casca alba. Impreuna cu Cadar, am hotarat sa ne retragem. Am auzit de la niste vecini ca in urma manifestatiei sunt morti si raniti. Am inceput sa-mi fac complexe de vinovatie. A doua zi, m-am hotarat sa ma duc sa donez sange. Marti dupa-amiaza m-au luat la interogatoriu la Militie. M-au retinut ofiterii Gotca Ioan si Bucsa. Cred ca cel care m-a anchetat era procuror. N-am vrut sa scriu in declaratie numele colegilor care au facut greva. Mi-au dat drumul atunci. Joi am fost chemat din nou la Militie. Am fost luat in primire de capitanul Ionas Alexandru. Mi-a pus in fata vreo 80 de fotografii si mi-a cerut sa vad pe cine recunosc in ele. El a iesit din birou. Pe fratele meu l-au luat miercuri de-acasa. Mama a incercat sa mearga la Militie, dar nu a reusit. Pana la proces n-am stiut nimic de el. Cand a fost deportat, mama a stat la el 3-4 luni ca sa-l ajute la treburile gospodaresti. In deportare a inceput sa fie nervos. Probabil ca diabetul, declansat in timpul anchetei de la Bucuresti, incepuse sa-si faca efectul. La Bucuresti, Cornel a fost batut in fiecare zi. Il infasurau in cearceaf si il bateau. Dupa moartea mamei mele a inceput declinul fratelui. Sotia l-a parasit, nu a mai avut dorinta de viata. In plus, a mai facut si TBC uscat. Pe 19 august 1994 s-a stins. Avea 25 de ani."
Ancuta Duduc:
"Am fost anticomunisti de mici".
Ancuta Duduc era pioniera cand tatal ei a iesit in strada. "Atunci cand tata a fost urcat in duba, a fost lovit cu patul pustii. Dupa aceea, au venit la noi acasa cei de la Militie si ne-au intrebat unde este tata. Mi-au luat declaratii mie si mamei mele. Ne-au spus ca tata a fost ridicat pentru instigare. Cand l-au arestat si pe fratele meu, militienii i-au spus mamei sa-i dea niste pulovere mai groase. L-au luat si i-am urmarit, pentru ca l-au dus pe jos. N-avea voie sa vina nimeni in vizita la noi. Era militie din 10 in 10 metri in jurul blocului. Cine intra in scara era legitimat. Daca venea cineva la noi, trebuia sa dea declaratii. Ne-au pus sechestru pe lucrurile din casa, pentru ca va trebui sa platim, ne-au spus, un milion de lei pagube. Tata mi-a povestit ca au vrut sa-i faca injectii cu gaz metan, l-au batut cu un betisor peste testicule. L-au batut si pe piciorul la care avea probleme. Tata era mai aprig la manie. Mi-a zis ca l-a luat de gat pe un anchetator. Mama a avut o depresie cand l-au luat si pe Radu. A vrut sa se arunce de la balcon. Pentru mine si mama mea perioada a fost foarte grea. Lumea ne ocolea pe strada. Am avut parte si de oameni care ne ajutau. Tata il scuipa si il injura pe Ceausescu tot timpul. Am fost anticomunisti de mici."
Angelica Vieru:
"Era in stare sa mearga oriunde numai sa se faca bine".
Angelica Vieru este sotia altui deportat dupa revolta din Brasov. "In sambata din 14 noiembrie, sotul meu a luat salariul. In duminica din 15 noiembrie 1987, dimineata pe la ora 6, am mers impreuna la sectia de votare de la scoala Generala nr. 23, lasandu-ne copiii in casa singuri. Trebuia sa votam! Obligatoriu! Trebuia sa primim apartament cu trei camere de la uzina. Nu trebuia sa faci "figuri" cand erai chemat la lucru duminica, sau in timpul saptamanii peste program, trebuia sa faci ce-ti spuneau sefii, fara comentarii, pentru ca altfel se putea pierde totul. si noi trebuia sa primim apartament. Am votat si, dupa votare, ne-am intalnit cu un coleg de serviciu de la I.A.Bv, cu care sotul a plecat impreuna la munca. Eu am venit acasa, la copii, de care trebuia sa am grija, Liliana – fetita mai mare – fiind internata in spital cu hepatita. Asteptam sosirea lui acasa, ca unul dintre noi sa mearga la fetita, la spital. Pe la ora 13.00 a venit Vasile acasa, speriat, si cum a intrat in casa, s-a uitat la mine si mi-a spus: "E dezastru in oras! Stegarii au dat foc la Consilul Popular". Atat mi-a spus. Era nervos, foarte agitat. Nu-i trebuia sa manance, iesea si intra in casa de multe ori. Eu am plecat pe jos sa-mi vad fetita internata de cinci saptamani in spital, iar cand am venit acasa l-am gasit acasa tot in starea de nervi in care l-am lasat. Seara, pe la ora 21.00, sotul meu a mers la vecinii nostri, la familia Moldovan, care tocmai sosise acasa, si a stat pana la 12.00 noaptea. Luni dimineata, pe 16 noiembrie, a plecat la serviciu, de unde s-a intors doar pe la ora 19.00. L-am intrebat de ce a venit asa tarziu, si el mi-a spus ca a trecut pe la colegul Marchis, ca au avut sedinta de partid, ca l-a exclus din partid, ca i-a luat "carnetul" si ca o sa fie si el ridicat, dar ca va veni inapoi nu peste mult timp si sa nu fiu suparata. Ne-am culcat, dar mai tarziu m-am trezit si l-am vazut scriind cateva scrisori. Parca l-am intrebat: "Ce faci?", si mi-a spus: "Nimic, nu mi-e somn!". Toate luminile erau aprinse in casa. Dimineata, am gasit un bilet in care scria catre colegii lui ca l-ar fi parat cineva c-ar fi fost si el acolo. Marti dimineata, in 17 noiembrie, deja pe la 5.30 el nu mai era acasa – plecase la serviciu. Am asteptat toata ziua sa vina, dar n-a venit. Seara am mers la vecinii mei si i-am intrebat daca stiu ceva despre Vasile, ca n-a venit acasa. Nu stiau nimic. Noaptea pe la 23.30-0.00, au venit cativa colegi, printre care Solcanu si altii, care m-au intrebat daca stiu ceva despre Vasile, dar nu stiam nimic. Am fost atunci, joi, la Militie, sa ma interesez de sotul meu si sa anunt ca a disparut. Militienii erau de jur-imprejurul cladirii si nu mi-au dat voie spre poarta. M-au intrebat unde lucreaza si, cand le-am spus, mi-au raspuns: "Mergeti acasa ca o sa vina!". Dupa circa o saptamana, a venit acasa la noi un civil de la Militie, care a luat datele lui personale si mi-a spus: "Este la noi si peste cateva zile vine acasa". L-am intrebat daca este la Brasov sau este dus la Bucuresti si mi-a spus ca este la Brasov, desi Vasile era deja la Bucuresti atunci. Vasile a venit acasa la inceputul lunii decembrie, intr-o miercuri seara, in ziua in care mi-am scos fetita din spital. In tot acest timp eu am fost cu copiii acasa, nu am putut sa primesc banii de la uzina, descurcandu-ma destul de greu, ajutat de vecinii de pe scara, de colegii lui si ai mei de la serviciu. Sotul meu era insotit de un civil, care l-a avertizat sa nu anunte pe nimeni ca a venit acasa si sa nu uite ca a doua zi, de dimineata, il va astepta jos la scara, sa mearga impreuna la club. Copiii au sarit toti pe el si l-au intrebat: "Asa murdar ai fost la spital?" – ca ei asa stiau, ca tatal lor este internat la spital. Imi zicea ca n-a fost batut, dar nu l-au lasat sa doarma. Dupa procesul de la clubul uzinei, a venit acasa bucuros, spunandu-mi ca a fost condamnat la un an si 6 luni inchisoare fara executarea pedepsei si ca urmeaza sa fie repartizat cu locul de munca in localitatea Barlad. La doua-trei zile, cu o geanta in care avea haine de lucru – salopeta si bocanci – a plecat la Militie, de unde, insotit, a plecat cu o masina la Barlad. A fost retinut o zi si-o noapte la Vaslui, dupa care a ajuns la Barlad. De-acolo a dat un telefon sa-si faca angajarea la "Prestari servicii". Ii era tare dor de mine si de copii. La inceputul lui ianuarie ‘88, mi-a scris ca se simte bolnav rau si ca-i trebuie toate actele noastre pentru mutatie definitiva in Barlad. Cum am ajuns la Barlad, la 2-3 ore m-am intalnit cu Vasile. stia ca voi sosi. A fost fericit ca ne-a vazut, m-a ajutat sa merg pana acasa la socrii mei, el locuind la fratii si surorile lui din Barlad. Mi-a spus ca se simte rau, ca i se umfla picioarele, ca are ameteli, ca se simte slabit, ca nu are pofta de mancare, era slab de i se vedeau oasele. La inceputul lui februarie a fost internat de urgenta la Spitalul Judetean Barlad, sectia medicala, sub ingrijirea medicului Barbulescu, care i-a spus surorii lui ca Vasile era in ultimul grad de boala. El i-a spus, stand in pat, neputandu-se misca: "S-ar putea sa am cancer". Cand a fost externat, situatia lui nu era cu nimic mai buna. I se umflase burta, il manca pielea, era umflat peste tot. Cand venea sa-si vada copiii, de sambata pana luni, in prima ora se simtea bine, dupa aceea spunea ca iar se simte rau. si acasa, si la spital scuipa sange, nu putea sa vorbeasca mult si obosea repede. Nu stiam ce sa fac. Din februarie, Vasile nu a mai lucrat deloc, fiind tot timpul bolnav. Doctorul i-a spus surorii lui sa se grabeasca cu dosarul pentru pensionare, ca sa nu ramana copiii fara bani, fara pensie. Era clar ca sotul meu va muri. Sotului incepuse sa-i cada parul, sa i se miste dantura, ochii ii erau in fundul orbitelor, era palid si nu mai auzea bine. In iulie si in august a fost din nou internat in Barlad. In 15 august 1988, fiind la socrii mei, pe Vasile a inceput sa-l doara foarte rau mana dreapta. Durere atroce, pana la lacrimi. Apoi a plecat cu sora lui, Tinca, la Bucuresti, avand trimitere, la cererea lui, din partea doctorului Barbulescu. A fost internat la Spitalul Fundeni, unde doctorii nu i-au mai dat nici o speranta de vindecare. La putin timp dupa internare starea sanatatii lui s-a inrautatit si mai mult. A murit in data de 5 septembrie." z
Ioan Grigorescu, replica galateana a revoltei
Inginerul Ioan Grigorescu a intrat in memoria galatenilor ca un reper moral, pentru ca avut curajul de a infrunta regimul Ceausescu in plina epoca de represiune. Pe 15 noiembrie 1989, la ora 14.00, cand se schimbau turele la SIDEX si intrau si ieseau pe poarta 30.000 de siderurgisti, Ioan Grigorescu a lipit zeci de manifeste pe ziduri si pe portile combinatului, sub privirile stupefiate ale siderurgistilor, carora le cerea sa se revolte dupa exemplul muncitorilor din Brasov. Pe manifeste scria: "Cultura nu inseamna cantarea cultului personalitatii lui Ceausescu", "Intelectualitatea este sufletul dezvoltarii societatii – sa fie pusa in drepturi", "Vrem alimentatie normala, nu… mii de tone la hectar", "Refuz sa mai spun altfel de cum gandesc", "Restituiti amprentele grafologice – nu suntem infractori". Imediat a fost retinut de Securitate si, dupa o judecata sumara, prin sentinta nr. 6738/16.11.1989, Judecatoria Galati l-a condamnat la trei luni de inchisoare. Pe 22 decembrie, dupa fuga lui Ceausescu, siderurgistii l-au urcat pe fostul secretar PCR din SIDEX, I. Lungu, intr-un camion cu care fusese carat bitum, l-au tavalit un pic prin smoala, si au mers in coloana la sediul Securitatii Galati. Au inconjurat cladirea si le-au cerut securistilor un schimb de ostatici: eliberarea inginerului Grigorescu in schimbul secretarului PCR. Au stat acolo pana la ora 15.00, cand Grigorescu a fost eliberat. In perioada 1992-1996, Ioan Grigorescu a fost consilier municipal independent si a facut publice matrapazlacurile politicienilor locali. T.C.
