Există și multă suferință în diaspora. Mult mai multă decât cea care ajunge în țară, la părinții care trebuie să știe că „e bine, mamă, e foarte bine“.
Maria sosise în Canada iarna, prin februarie. Afară, la ieşirea din aeroport, un frig de o asprime pe care nu o mai întâlnise niciodată îi muşcase violent obrajii. Venise împreună cu soţul şi cu copilul de 3 ani, cu câteva valize şi cu credinţa fermă că va reuşi. Părinţii o crescuseră ca pe o persoană integră, iar înainte să plece din ţară, o sfătuiseră să continue să meargă la biserică. Maria credea în Dumnezeu din tot sufletul ei şi respecta cele zece porunci cât putea ea de bine.
Studiile
Începutul vieţii de emigrant nu fusese simplu. Mai întâi, soţul ei a găsit rapid ceva de lucru. Salariul nu era grozav, dar aveau nevoie de bani ca să-şi plătească chiria, mâncarea şi grădiniţa celui mic. După câteva luni de căutat fără succes, un vecin emigrant cu mai multă experienţă i-a dat ideea să se ducă la universitate, spunându-i că ar avea mai multe şanse de reuşită dacă ar avea o diplomă canadiană. Aşa că s-a înscris la un certificat în analiză chimică. Dimineaţa se trezea la 6, dădea celui mic de mâncare, îl îmbrăca, îl lăsa la grădiniţă şi se ducea la cursuri, unde îşi petrecea toată ziua între teme, laboratoare, proiecte. Sea-ra îşi lua copilul de la grădiniţă, îi dădea să mănânce, îl punea la desene animate şi apoi îşi făcea temele pentru a doua zi, până cădea ruptă de oboseală. Aşa a dus-o vreo doi ani.
Casa. Cățelul. Mașinile
La terminarea studiilor, a avut norocul să găsească repede un post la o firmă mare. Compania tocmai se pusese pe angajat femei, ca să compenseze subreprezentarea sexului frumos. Cum Maria era o fată serioasă, modestă şi competentă, iar colegii şi şefii o admirau, a reușit să promoveze rapid pe un post de şef de laborator. Salariul era bunicel, mai mare decât al soţului, aşa că în curând au putut să-şi cumpere o casă, cu împrumut de la bancă. Își puteau permite să achite rata.
Copilului îi plăceau animalele, aşa că au adoptat şi un căţel, devenit rapid vedeta familiei şi bucuria tuturor, pentru că-i aştepta mereu lipit de uşă când se întorceau seara de la treabă. Săptămânal vorbeau la telefon cu părinţii rămaşi în ţară şi mergeau la biserica românească din oraş.
Viaţa intrase acum într-un ritm monoton: muncă la serviciu, muncă și acasă (făcut mâncare, spălat vase şi haine, curăţenie, îngrijit curtea, educaţia copilului, plimbarea căţelului). Material nu stăteau nici bine, nici rău – erau pe linia de plutire, făcuseră câteva datorii ca să-şi cumpere două maşini şi mobilă, iar salariile acopereau cheltuielile la limită. O dată pe an plecau cu toţii într-o vacanţă de o săptămână în Cuba, mai mult nu-şi permiteau, neavând nici timp, nici bani.
Acel drăguț coleg canadian
Dar ceva îi lipsea, dincolo de bani, nici ea nu ştia ce. Simţea că vrea mai mult. Colegele de la serviciu, majoritatea nemăritate şi fără copii, ieşeau des la cluburi de noapte şi păreau că se bucură mai mult de viaţă. O invitau şi pe ea din când în când să iasă în oraş, spunându-i că soţul ei o să înţeleagă. Dar ea, fidelă principiilor sale de viaţă, le refuza politicos.
La petrecerea de Crăciun, organizată de compania unde lucra, cunoscuse un coleg canadian, băiat drăguţ şi liniştit, manierat şi cult. Nu mult timp după aceea, ea a reuşit să se transfere la acelaşi departament unde lucra şi respectivul. Ajunseseră să se vadă tot mai des, la început numai la birou, apoi la un restaurant din apropiere, după terminarea servi-ciului.
Nu era, desigur, nimic vinovat în asta, doar că se simţea aşa de bine cu el!… Stăteau de vorbă ore în şir, îşi povesteau viaţa, visele din copilărie şi planurile de viitor. Ce contrast faţă de atmosfera de acasă, unde nu o aşteptau decât un soţ mereu obosit, copilul gălăgios, căţelul care voia mereu să se plimbe… şi multă muncă!
Avortul
Începuse să vină acasă tot mai târziu. Copilul, ajuns la vârstă şcolară, avea dificultăţi de comportament, dar Maria făcu un efort financiar să-i plătească un educator privat, care venea acasă să facă temele cu băiatul. Soţul muncea din greu, de multe ori în schimbul de noapte, iar ziua era adormit mai tot timpul.
Lucrurile s-au complicat şi mai mult când s-a trezit într-o dimineață cu greţuri, iar vizita la doctorul companiei unde lucra i-a confirmat că era însărcinată. Alta acum! Copilul de acasă, soţul şi căţelul erau deja prea mult! Părin-ţii o învăţaseră că orice copil este o binecuvântare divină, aşa că posibilitatea avortului era exclusă.
Tocmai în aceeaşi perioa-dă, primise o ofertă de avansare la serviciu. Noua poziţie îi plăcea, primea mai mulţi bani, dar îi cerea şi mai multă implicare. Îşi dorise atât de mult să reuşească profesional! Aşa că, după câteva nopţi de ezitare şi rugăciune, se duse la spital să avorteze copilul apărut neanunţat, convinsă că Dumnezeu iartă şi înţelege.
Atențiile colegului
La serviciu, relaţia cu colegul devenise din ce în ce mai apropiată, se înţelegeau din ce în ce mai bine. El îi făcea cadouri des, ba o floare, ba câte o bijuterie, ba aranjase să poată pleca împreună într-o delegaţie şi să doarmă în acelaşi hotel, chiar dacă în camere diferite. Nu era nimic grav, desigur, îşi spunea ea, era doar o simplă relaţie colegială.
Câteva luni după aceea, căţelul s-a îmbolnăvit de o boală cronică şi cineva trebuia să meargă cu el de două ori pe zi la tratament. Iar uneori, noaptea, bietul de el se trezea scâncind: probabil visa ceva urât, ori îl durea ceva, ori avea nevoie să iasă afară să se plimbe. Cei ai casei făceau cu schimbul, atât cât puteau, dar nu era comod pentru nimeni. Cel mai des ieşea cu el tot Maria. Ziua era obosită şi nu mai putea rămâne după program să stea de vorbă cu colegul ei, trebuia să ajungă repede acasă.
Abandonul
Un alt coleg de serviciu, observând că era surmenată, îi sugeră „să se ocupe“ de căţel, căci îi complica în mod evident viaţa. Îi indică direct eutanasia, era soluţia cea mai simplă, dar ea nu putea să se îndure să facă aşa ceva. După câteva no-pţi- de ezitare şi rugăciune, îl duse la un centru pentru animale abandonate. Acasă, copilul plânse după căţel, dar nu aveau încotro, avea să-i treacă, iar când va fi mare avea să înțeleagă. Conştiinţa o mustră un pic, şi evită să privească în ochii umezi ai căţelului în momentul abandonului, dar căută să se liniştească repede, aducându-şi aminte că Dumnezeu iartă şi înţelege totul.
În sfârşit, acum viaţa părea mai comodă, avea mai mult timp să doarmă acasă şi să se vadă cu prietenul ei. Uneori, noaptea avea coşmaruri – un copil necunoscut şi un căţel abandonat o vizitau pe neaşteptate în vis. Doctorul îi prescrise nişte somnifere şi medicamente, aşa că îşi recăpătă în curând liniştea şi somnul.
Aventura. Divorțul
Într-o vineri seară, amicul ei de la serviciu o invită la un restaurant de lux, iar pentru prima dată în viaţa ei, Maria acceptă să bea alcool. Coniacul îi alunecă pe gât şi o arse pe dinăuntru, stingându-i parcă sentimentul acela nedesluşit de vinovăţie pe care îl căra cu ea pretutindeni de ceva timp încoace. Ameţită, acceptă să meargă la coleg acasă, iar acolo nu a mai putut să-i reziste.
Dimineaţa, când se trezi din somn, observă că soţul şi copilul o sunaseră între timp pe telefonul celular. Erau îngrijoraţi pentru ea, niciodată nu lipsise de acasă. Brusc, Maria realiză ce făcuse. Sună înapoi, încercă să explice cu o minciună nevinovată, dar neavând prea multă experienţă la minţit, nu reuşi să convingă pe nimeni.
La scurt timp după aceea, soţul ceru divorţul, şi aşa au ajuns să-şi împartă copilul, fiecare având drept de custodie câte o săptămână. Au vândut casa, ea şi-a împachetat lucrurile. Se mută o vreme la colegul ei, dar după vreo doi ani, acesta îşi găsi o altă amantă, mai tânără şi mai puţin inhibată, zicea el, aşa că Maria fu nevoită să se mute într-o garsonieră. De prea multă singurătate, îi trecu prin minte să-şi ia înapoi căţelul de la centrul de adop-ţie, dar află că bie-tul de el murise la scurt timp după abandon.
Telefonul
Cum copilul pe care-l avea în grijă nu prea mai stătea de vorbă cu ea, fiind mai preocupat cu jocurile video, îi rămăseseră pă-rinţii din România, cu care vorbea la telefon săptămânal: „Da, mamă, băiatul e bine, căţelul e bine şi el, soţul e bine, avem servicii bune, casă frumoasă, da, mamă, merg la biserică în fiecare săptămână, nu vă faceţi griji, aici totul e bine. Nu, lasă, nu veniţi voi aici, o să vin eu pe la voi la anul. O să vin singură, soţul lucrează şi trebuie să aibă grijă de casă şi de câine. Da, mamă, te pup, nu îţi face griji…“. Şi plângea în hohote după ce termina convorbirea, sperând că Dumnezeu înţelege şi iartă totul.
Iar acasă, părinţii erau mândri de fata lor, care reuşise în viaţă într-o ţară străină, păstrându-şi cu sfinţenie credinţa, şi o lăudau la toţi vecinii din cartier.
