Nicuța Enache și-a deschis o osterie și, deși începutul i-a fost greu, iar clienții puțini, cu multă muncă și încrâncenare a reușit.
A lăsat Italia în urmă, deși avea trei job-uri bine plătite acolo, și-a luat doar mașina și câteva haine și s-a oprit la București, pentru a începe o afacere pe cont propriu. Nu a ținut cont de faptul că nimeni nu îi dădea șanse. Și în primele două săptămâni după ce a ajuns în țară mașina i-a fost casă.
Nicuța Enache plecase în Italia la 19 ani, împreună cu soțul ei de la vremea aceea. Începuse, în România, o facultate de contabilitate, dar a renunțat după numai trei luni și a plecat din țară fără să stea prea mult pe gânduri. S-a mutat cu soțul la sora ei mai mare și timp de alte două luni nu și-a găsit nimic de muncă, mai ales că nu cunoștea limba mai deloc, iar oamenii i se păreau inabordabili. Se simțea străină, cu toate că a plecat cu gândul că acolo, la Roma, îi va fi mai bine și va putea câștiga suficient cât să se întrețină.
A reușit, într-un final de aprilie, să se angajeze la o biserică. Se ocupa de curățenie, însă a renunțat a doua zi pentru că nu-şi găsea nicicum locul printre oamenii de acolo. „M-a trimis sora mea la o biserică catolică la care oamenii merg și lasă haine pentru săraci, fel și fel de chestii. Ei, și a trebuit să merg și să fac curățenie în biserica aia. Vai de capul nostru!
Eu oricum nu vorbeam deloc, deloc, deloc limba. Știam doar că trebuie să fac curat și stăteam la telefon cu sora mea și îi spuneam ei să întrebe sau să-mi spună ce-am de făcut prin ea. Și am stat flămândă toată ziua. Și-am zis: cine face ca mine, ca mine să pățească“, și-a amintit Nicuța Enache prima zi de la prima sa slujbă în Italia.
De la curățenie la manager
Primul loc de muncă stabil al tinerei a fost la un restaurant, pe care l-a obținut după ce a primit un telefon de la o cunoștință din România ce se stabilise în Italia și avea un loc disponibil. Se vorbea aproape numai românește, însă lucrul ăsta nu o ajuta prea tare. „Era bine, dar era și rău. Pentru că nu puteam să învăț italiana. Deloc.“ Inițial, s-a ocupat tot de curățenie, însă a ajuns, treptat, să managerieze afacerea, așa încât a rămas la acest restaurant timp de 9 ani. Aici a început să gătească și primele sale deserturi, în unele zile gătea și pentru 1.000 de persoane tarte cu fructe sau înghețată, zile în care apuca să mănânce doar un sandwich din cauza programului: „Făceam de toate. Ajungeam prima, plecam ultima. Dacă era ceva, Nicuța era acolo“.
„Erai un robot programat“
S-a întors prima dată în România în 2012, când a și divorțat. Dar a plecat din nou în Italia și a trebuit să o ia din nou de la zero. De data aceasta, ajunsese să aibă trei job-uri. Pleca de acasă pe la 5.30, servea micul dejun, apoi mergea la celălalt restaurant, aproape de Vatican, unde pregătea prânzul și desertul. Își încheia ziua la un restaurant puțin mai elegant și ajungea acasă după miezul nopții. Apoi o lua de la capăt a doua zi. Câștiga bine, putea să-și plătească rata la mașină şi chiria, apoi îi mai rămâneau bani cât să se întrețină.
Dar… „Nu erai om. Pur și simplu nu mai puteai să te bucuri de nimic. Erai un robot programat. Și când nu mai erai bun de muncă sau – Doamne ferește! – se întâmpla ceva, nimeni nu dădea doi bani pe tine. Chiar nimeni nu dă doi bani pe tine. Nu contează ce funcție ai, jur“, ne-a povestit Nicuța Enache, în timp ce încerca să-și stăpânească lacrimile.
Încă mai are semne pe brațe de pe vremea când lucra și trebuia să care tăvile încinse și grele și a făcut luni bune fizioterapie din cauza asta. Avea un program haotic și nu știe cum a rezistat atât. „Mama mea, săraca, muncea la 2 minute de unde stăteam. Și se bucura că pe uscător mai vedea niște haine, că eu nu vorbeam cu nimeni. Serios, a fost o perioadă atât de grea, și după divorț, și după toate problemele, nu voiam să aud de nimic. Pur și simplu munceam încontinuu“, și-a amintit tânăra, privind spre fereastra cea mare a localului care dă o priveliște generală asupra intersecției.
Până într-o zi când a renunțat la tot și s-a hotărât să se mute în România şi să-şi deschidă propriul restaurant. A făcut vizite scurte în București în care cerceta piața şi le tot spunea oamenilor că vrea să plece, însă nu o credea nimeni pentru că viața ei părea perfectă acolo. „Patronii îmi tot spuneau că-mi dau casă, că-mi dau mașină, îmi ridicaseră salariul. Și acum îmi aduc aminte, îmi zicea proprietarul: «Stai și adună-ți toate salariile». (…) Și depășeam 2.500 de euro, depășeam 2.500 de euro lejer“, continuă Nicuța. „Dar de ce să fac asta pentru tine când pot face pentru mine?“
O scurtă pauză la Focșani
Le-a lăsat proprietarilor cheia localului pe care ajunsese să-l managerieze, și-a luat toate lucrurile din locuința în care stătea de ceva timp și s-a întors în țară în 2014 „Eu plec, gata! Am terminat mașina de plătit în octombrie, iar anul următor în februarie, la sfârșitul lui februarie, am plecat. Adică eu într-o săptămână mi-am dat casa, că eram în chirie, aveam o garsonieră, toate lucrurile. Că știi cum e, plecăm cu o geantă… și acum avem o casă și nu avem ce să facem cu ea. Am zis: gata, plec; gata, plec.“ Buzele îi formează o linie subțire ce se transformă în zâmbet în timp ce povestește asta.
A stat câteva zile la Focșani, locul unde și-a terminat liceul. Cu toate că a făcut clasa a II-a la Uricani pentru că tatăl său era miner, adolescența și-a trăit-o la Focșani. Nu a fost o fată răsfățată, erau zile când mergea 5 km dus-întors până la școală, iar toată clasa a IX-a a purtat o pereche de pantaloni de trening pentru că părinții nu aveau prea multe posibilități. Nici vorbă de meditații sau ieșit la cofetărie după ore.
A stat la Focșani cât să se odihnească. Apoi s-a întors singură în București, în căutare de spațiu pentru noul său local.
La început nu venea nimeni
A decis să își deschidă o osterie, iar spațiul în care funcționează l-a găsit luând orașul la pas, pentru că în agenții nu găsea ajutorul de care avea nevoie deoarece nimeni nu avea încredere în proiectul său, mai ales că în București piața era deja ocupată. A găsit un spațiu de pe Bd. Mihai Eminescu și a început să-l personalizeze pentru că localul nu avea inițial nici un fel de mobilier, avea pereții nevăruiți şi podeaua nepusă la punct, dar a ajuns să aibă vitrină frigorifică, rafturi de lemn și mici măsuțe cu scaune adaptate dimensiunilor, frigidere și o minibucătărie.
A găsit singură oameni care să-i monteze mesele, prieteni care să-i personalizeze rafturile, electricieni și o fată care să-i picteze unul dintre pereți. Și-a readaptat o vitrină mai veche și a îmbrăcat-o în lemn de culoarea alunei cât să pară nouă și a încercat să cumpere cât mai multe lucruri la un preț cât mai mic.
Osteria a avut inaugurarea pe 27 noiembrie 2014 și la început veneau prieteni și cunoștințele ei. După luni de muncă, localul a prins amprenta restaurantelor micuțe cu specific italian, datorită întregului design și mobilier alese de Niki și lucrate manual cu ajutorul prietenilor. Sertarul cu vinuri din partea dreaptă, modelul de pe pereți care aduce aminte de ferestrele și grădinile din Italia, mesele cu șase sau patru scaune puse de o parte și de alta a încăperii dau identitate locului.
Un scuter roșu așezat lângă una din mese, florile și modelul gresiei sunt elemente care fac și acum din osterie un spațiu cu poveste. „Asta e casa mea, și sufletul meu, și în fiecare colțișor e o poveste. Dar, dacă nu luam inițiativa să zic să fac ceva pentru mine, stăteam o viață întreagă și munceam pentru alții. Numai la asta mă gândeam. Mâine mă îmbolnăvesc și ce fac? Ce fac?“
Cu toate astea, erau zile în care nu venea nimeni, iar dezamăgirea și gândul că trebuia să se întoarcă din nou în Italia o mâncau pe interior.
Calmul din timpul controlului
Până când în apropiere de osterie s-a deschis o firmă de IT, iar oamenii de acolo treceau să-și bea cafeaua în localul ei. La început, era rușinoasă și intra greu în vorbă cu ceilalți, însă treptat a ajuns să lege prietenii. Începea să se umple localul și nu mai avea personal să facă față comenzilor.
În una din seri, tot din cauză că nu se mai descurca, s-a dus în mijlocul osteriei și le-a spus prietenilor, pentru că nu-i numește clienți: „Eu sunt una singură. Vreți să mâncați? Mă ajutați? Eu vă servesc masa, mâncarea este gata, dar singură nu pot. Unul din voi să ia băuturile, unul din voi să taie pâinea“. Niki gesticulează și se ridică în picioare să reconstituie scena.
Sfaturi, ajutor și încurajări primea de la Alexandru Bădoi, „moșul meu“, cum îi spune Nicuța.
Pe vremea când nu era nimic deschis și nu avea experiență, el era cel care o ajuta să calculeze prețurile sau să-şi păstreze calmul când mai venea un control care să o sperie. Îi spunea ce fel de acte îi trebuie sau ce fel de calcule să facă și își trimiteau poze pe What’s Up ca să se înțeleagă: „Îi spuneam: «Doamne, stau cu produsele în raft, vine lumea și mă întreabă și nu pot să le vând», și nu aveam pe cine să întreb. Și stăteam noaptea și-mi spunea: «Hai, uite! Fă-mi poză la o factură». Stăteam cu el pe telefon, noaptea, el – în spital, pe patul de spital, nu o să uit niciodată. Și-mi spunea: «Aduni suma aia cu suma aia, faci așa, scazi și înmulțești»“.
Osteria nu are un meniu propriu-zis. Cele mai cerute sunt pastele, mai ales că acum foloseşte proaspete, şi nu uscate, dar sunt zile în care gătește sosuri pesto sau lasagna și deserturi.
Prețul meniurilor de prânz au rămas ca acum doi ani și opt luni, când a început să gătească, 18 lei. Le gătește în față și, când poate, merge la fiecare om în parte pentru a-l face să se simtă de-al casei.
Telefonul sună încontinu, iar uneori organizează și cununii sau zile de naștere. Anul acesta o să aibă și prima nuntă de la osterie, cu toate că spațiul este destul de mic pentru un așa eveniment: „Vrem să facem nunta la tine. Invităm câte persoane încap“.
„Nu pot să stau să-mi plâng de milă“
Nu a plănuit să facă publicitate localului, crede că oamenii s-au adus unii pe alții. Veneau singuri, apoi cu prietenii, apoi cu familia și tot așa. După ce presa a scris prima dată despre ea, veneau oameni din Timişoara sau Constanța pentru a gusta pastele. De RePatriot a auzit tot de pe vremea asta și încearcă să se implice cât de mult, cu toate că uneori se plânge că nu are suficient timp să facă atât cât și-a propus. Spune că i-ar fi prins și ei bine un astfel de proiect pe vremea când nu știa pe unde să o apuce. Poate că încăpățânarea și curajul le-a moștenit de la tatăl său, altfel afacerea era de mult prăbușită. „Eu sunt făcută și într-un fel.
Nu pot să stau să-mi plâng de milă. Dacă vreau să schimb ceva, trebuie să încep eu să fac ceva, nu să aștept să-mi vină și să facă cineva ceva pentru mine și eu să mă plâng la nesfârșit. Nu. Ne suflecăm mânecile şi hai să vedem ce e de făcut.“ Sunt zile în care nu iese din osterie și nu are timp liber, însă se bucură că lucrează pentru ea, și nu pentru alții.
În prezent, speră să nu mai întârzie de fiecare dată când trebuie să ajungă undeva, își umple telefonul cu imagini cu mâncare, cei trei nepoți, mama și surorile ei. Îi e dor de tatăl ei, care a murit înainte de a vedea cât de bine merge localul. A început să viziteze țara împreună cu cei trei oameni care au rămas din personal și să vadă cât mai multe filme. Duminica își ia liber și se odihnește, lucru care mereu i-a lipsit cât timp lucra în Italia. Dar, osteria ei, regulile ei.
Proiect. Repatrierea diasporei
Patriot este o mișcare națională care vizează să-i facă pe românii aflați în străinătate să se simtă doriți acasă și să se întoarcă pentru a-și dezvolta propriile afaceri în România. 7 administrații din cele mai mari orașe ale țării, printre care Suceava, Oradea, Timișoara sau Voinești, au răspuns deja inițiativei și se speră ca până în 2018 să se ajungă la peste 100 de administrații locale care să se alăture proiectului. Acesta a fost lansat în 2015 de către Romania Business Leaders, iar antreprenorii și liderii din mediul afacerilor implicați în proiect caută să dea șansa României de a se evidenția, de a-și valorifica identitatea și a se bucura de propriile bogății.
Consultă ziarul integral în .pdf AICI!
