Mimi Hughes este o profesoară de liceu de undeva din America, Tenessee, în vârstă 61 de ani și având patru copii. Mimi este și singura femeie din lume care a traversat înot, în 2006, pe când avea 50 de ani, cei 2.850 de kilometri ai Dunării, pornind de la izvor (Munții Pădurea Neagră, Germania) și până la vărsare (Sulina, România).
Este prima persoană din lume care a traversat fluviul fără să se ajute de aripioare de înot și a doua persoană care încear-că să facă această expediție și reușește. A realizat performanța asta împreună cu fata ei, Kelsey, atunci în vârstă de 19 ani, care a însoțit-o într-un caiac.
Dar asta nu e singura aventură incredibilă a americancei: înotătoarea de anduranță a traversat și distanța dintre Alaska și Rusia (Strâmtoarea Bering, în 1997, la 41 de ani), cei aproape 5 kilometri de ape înghețate și foarte periculoase (din cauza curenților), precum și afluenții Dunării, râurile Drava (707 km) și Mura (480 km), dar și râul Tennessee (1.049 km), din sud-estul Statelor Unite, și râul Ohio (1.579 m).
Am vorbit cu Mimi Hughes și am aflat o poveste minunată: înotătoarea a dedicat fiecare dintre aceste epice aventuri unei cauze, iar aceasta este, de cele mai multe ori, protejarea mediului înconjurător. Mimi și-a însoțit traversările de discursuri de conștientizare cu privire la importanța protejării ariilor naturale și necesitatea unor măsuri care să limiteze poluarea și distrugerea naturii. Adică, după ce înota peste 30 de kilometri pe zi, stând în apă între șase și opt ore, uneori avea întâlniri cu oamenii și oficialitățile localității, pentru a vorbi despre protejarea Dunării (n.r. – aceste întâlniri erau aranjate de cei care au sprijinit-o pe Mimi în expediție, The World Wide Fund for Nature și Rotary International).
„Dacă nu aș fi dedicat traversările unei cauze mai mari decât mine și mai semnificative decât persoana mea, nu aș fi reușit să fac asta“, ne-a mărturisit Mimi, care a completat: „Să traversez fluvii înot este mai eficient decât să stau acasă și să mă plâng copiilor mei despre chestiile care mă deranjează în lume“.
Aventura ei pe Dunăre a durat 90 de zile – a început traversarea în luna mai și a finalizat-o în august –, perioadă în care a înotat între șase și opt ore pe zi, într-o apă în bună parte poluată din cauza deversărilor accidentale de petrol și a deșeurilor de plastic aruncate iresponsabil. Mimi a povestit întreaga expediție a Dunării într-o carte, care se găsește de cumpărat pe Amazon și se numește „Wider than a Mile“.
„Cu toții ar trebui să fim îndrăgostiți și interesați de sănătatea mediului înconjurător. Este viața noastră. Dacă ții cu adevărat la oameni, atunci trebuie să te asiguri că nu vor bea apă care le face rău sau că respiră un aer care le dăunează“, a declarat Mimi în 2007 unui reporter Associated Press.
Să îi aflăm povestea:
Roxana Lupu: Dragă Mimi, pentru început, felicitări pentru performanțele tale remarcabile! Spune-ne cum a început totul pentru tine? Cum ai descoperit înotul de anduranță?
Mimi Hughes: Când cei patru copii ai mei erau mici, i-am înscris într-o echipă de înot. La începutul sezonului de înot, se plângeau de apa rece. M-am gândit că ar fi corect să înot și eu în apa aia rece cu ei. La acea vreme, deja începusem să alerg. Înotul era doar o completare minunată pentru alergările mele. Pe atunci eram mulțumită să înot 1.500 de metri. Apoi, fiica mea, Tess, a început să se remarce ca înotătoare profesionistă. A fost nevoie să o duc la 50 de kilometri depărtare de casă, la un bazin mai mare și un antrenor mai bun. În loc să stau pe o bancă și să mă uit la ea cum înoată, m-am înscris în echipa de înot Masters și am înotat și eu. Distanțele mele de antrenament au crescut până la 5 kilometri. Adoram distanțele lungi, iar antrenorului meu îi plăcea să-mi dea seturi de 800 de metri. În lunile de vară, am început înotul în ape deschise, pe un lac din apropiere. Toți copiii mei stăteau într-un caiac gonflabil și eu îi trăgeam după mine pe lac. Uneori îi trăgeam la mal ca să-și ia o înghețată sau să‑și comande cartofi prăjiți, apoi plecam iar, trăgându-i după mine pe lac. Acum, când sunt deja mari, tot mai facem asta uneori: mă lasă să îi trag după mine pe lac, în timp ce ei beau bere și ascultă muzică la Iphone-uri.
Știu că toate traversările tale au avut o cauză, majoritatea de conștientizare a problemelor mediului înconjurător. Ce ai aflat traversând înot atâtea râuri internaționale? Care au fost principalele tale îngrijorări?
Fiecare traversare a unui râu sau ocean a avut o cauză. Dacă nu aș fi dedicat tra-versările unei cauze mai mari decât mine și mai semnificative decât persoana mea, nu aș fi reușit să fac asta. Rusia, prima mea traversare majoră (n.r. – Strâmtoarea Bering, în 1997), a fost pentru pace și vindecare între națiuni (n.r. – Mimi a crescut în anii Războiului Rece, când relațiile politice și militare dintre America și aliații NATO cu țările din Blocul de Est erau extrem de încordate).
Traversările fluviilor Tennes-see, Dunăre și a râurilor Drava și Mura au fost pentru a inspira mai multă responsabilitate socială și de mediu; traversarea râului Ohio a fost pentru responsabilitate so-cială, în ceea ce privește susținerea deprinderilor de viață și a unei educații academice pentru fete și femei, la nivel local, național, internațional. Au fost multe îngrijorări la toate aceste traversări și toate se puteau schimba oricând în alte îngrijorări, în funcție de situație. Era imperativ să finalizez traversarea, iar pentru asta important pentru mine și ajutorul de caiac era să rămânem în momentul prezent. Să te gândești la ceea ce ți se poate întâmpla nu face decât să-ți ia din hotărâre.
Care a fost cea mai grea parte a acestor traversări? Ai înotat săptămâni, luni la rând mai mult de 20 de km pe zi. Cum ai reușit să faci asta? Pare suprauman.
Angajamentele de lungime și timp pentru aceste expediții fac să fie dificil pentru mine să spun care a fost cea mai grea parte din tot – provocările erau variate și se schimbau frecvent. Când era prea frig, ne luptam cu hipotermia. Când era prea cald, epuizarea din cauza temperaturii ridicate era o problemă. Grindina, furtunile, ploaia și inundațiile au fost pe lista de provocări ale vremii. Obținerea apei și a mâncării sănătoase (suntem vegetariene, eu și fiica mea) nu a fost ușoară. Uneori, habar nu aveam unde vom dormi la finalul zilei. Când kilometrii dintr-o zi erau finalizați, căutam locuri de campat pe lângă râu. Din fericire, oamenii – indiferent de naționalitate, rasă, religie sau gen – au venit la râu, oricare ar fi fost acesta, ca să ajute și au făcut posibil succesul fiecărei traversări în parte. Acum îmi dau seama că cea mai grea parte a acestor traversări nu e doar ceea ce se întâmplă în timpul lor, dar și ceea ce se întâmplă DUPĂ. Traversările sunt prea intense și copleșitoare ca să mai ai timp să și reflectezi la ele în timp ce se petrec. Să îmi fi permis să mă gândesc la mai mult decât următorul minut, următoarea mișcare a brațului, următoarea gură de apă ar fi fost devastator pentru hotărârea mea. Singura mea grijă și preocupare a trebuit să fie limitată la momentul prezent. Asta e tot ce contea-ză: următoarea mișcare, următorul braț.
Când traversarea e gata și mă întorc acasă, abia atunci începe reflecția. Alături de reflecție – uneori asupra unor lucruri pe care nu doresc să mi le amintesc – este și epuizarea fizică și cea psihică pe care trebuie să le depășești. Reunirea cu prieteni și cunoștințe este grea pentru că înotul mă schimbă.
Dunărea a fost o experiență incredibilă. Mă gândesc la oamenii care au venit la râu să ne ajute și la cei care ne-au ajutat de la distanță, atunci și în fiecare zi din viața mea.
Ai făcut echipă cu fiica ta, Kelsey, în multe dintre aceste expediții: ea este cea care te-a acompaniat, într-un caiac. Cum ați funcționat ca echipă?
Prietenii mei, Kathy Cohen (asistentă medicală) și Pam Dean (profesor), au fost echipa mea pentru două traversări: Rusia și râul Tennessee. Kelsey era încă la liceu când am traversat Tennessee, dar a făcut parte din echipaj spre sfârșitul expediției. A fost un membru de echipaj grozav. De aceea am ales-o pentru Dunăre. Era foarte tânără, avea doar 19 ani când m-a însoțit pe Dunăre, în cele trei luni, și a fost copleșită teribil de toată această experiență. Încă reflectă asupra acestei expediții ca fiind foarte dificilă și provocatoare, dar spune fără ezitare că ar face-o din nou.
Kelsey a început să înoate și să alerge când avea 5 ani. S-a apucat de fotbal la 8 ani și nu s-a mai oprit de atunci. A pus umărul la înființarea unei echipe de fotbal în Huntsville, Alabama, și deseori arbitrează Organizația de Forbal Junior American (American Youth Soccer Organization). Înoată rar, dar aleargă de plăcere curse de 5 kilometri. Îi place, de asemenea, raftingul.
Cum v-ați conectat în timpul expedițiilor?
Kelsey a avut o sarcină foarte dificilă. Ea îndeplinea rolul ochilor mei pentru următoarea mișcare în Dunăre. Unde mă conducea ea, eu o urmam. Să înot în linie dreaptă pentru mine e imposibil! Am învățat cum să funcționăm ca o echipă, ca o singură persoană. Îmi făcea mișcări cu mâna pe lângă caiac, ca să mă atenționeze că urma un pericol sau ca să mă opresc. La fiecare oră sau la două ore mă oprea, ca să îmi dea apă și mâncare. Fără ea, mă îndo-iesc că aș fi reușit. Am fost o echipă. Nu mereu o echipă fericită, dar o echipă. Sunt mândră de toți copiii mei și îi iubesc pe toți, dar eu și Kelsey am avut o experiență pe care nu au mai avut-o nicio altă mamă și fiică din lume.
Cum ți-au schimbat aceste expediții viața?
Cum mi-au schimbat viața? Mi-au schimbat viața în multe feluri, dar cea mai semnificativă schimbare a venit din interacțiunile cu oamenii din localitățile de pe lângă râuri și de dincolo de ele, cei care m-au ajutat să finalizez aceste traversări. Am aflat că majoritatea oamenilor (din păcate) nu învață niciodată. Ca oameni, ne dorim toți același lucru: o planetă sănătoasă și liniștită, unde să trăim și să iubim. Doar când ne privim prin prisma rasei, a religiei, a naționalității, a clasei sociale sau a genului găsim motiv de ură, brutalitate și de susținere a războiului. Indivizii nu beneficiază niciodată de pe urma unei astfel de mentalități, doar guvernele, liderii religioși și cei extraordinar de bogați. Eu mă străduiesc să iau în considerare oamenii după caracter, și nu după rasă, religie și așa mai departe. Una dintre cele mai prețioase posesiuni ale mele nu are valoare monetară. Este o floare pe care un bărbat mi-a trimis-o din Rusia, împreună cu urarea unei traversări reușite. Nu știu nimic despre acest bărbat, decât că este un rus care m-a ajutat enorm în încercarea din Strâmtoarea Bering, împreună cu soția lui Natasha. Darul unei flori, în țara mea, simbolizează compasiunea de care toți suntem capabili față de ceilalți, ca ființe umane. Trebuie să ținem minte asta, că înainte de toate suntem ființe umane.
Acest articol a fost publicat inițial pe site-ul de sport de anduranță și aventură www.adrenallina.ro.
