Poetul, prozatorul şi publicistul Nicolae Prelipceanu a debutat în 1966 cu volumul de poezie „Turnul înclinat” şi a continuat cu multe alte volume de poezie sau de proză, dar şi cu o intensă activitate publicistică. În prezent este redactor-şef la Revista „Viaţa Românească”. Se caracterizează ca fiind „un fraier”, în sensul că mai are principii într-o lume în care aşa ceva nu se mai poartă.
Aveaţi semnale că regimul comunist din România va cădea?
Nicolae Prelipceanu: Un semnal ar fi fost Căderea Zidului Berlinului, anterior Timişoarei, dar eu aveam şi nişte semnale personale. Aveam un prieten polonez şi la el ne întâlneam mai des cu alţi polonezi aflaţi în România cu diverse treburi, care ne-au spus: „în martie, scăpaţi şi voi!”.
Sigur, nu mă bazam exclusiv pe aceste afirmaţii, dar ele se coroborau şi cu evenimentele din jur, aşa că da, existau semnale.
Cum aţi reacţionat, ce aţi simţit, când aţi aflat de ceea ce se întâmpla la Timişoara?
N.P.: M-am temut că la noi nu va reuşi, că Ceauşescu va pune armata pe ei, îi va extermina. Privind lucrurile acum, mă gândesc ce tâmpenie putea să fie în capetele noastre – al meu şi ale amicilor cu care vorbeam – crezând că o să rămânem o enclavă comunistă în lumea liberă din jur. Cam la două zile după ce începuse acolo, a venit la mine un prieten din Timişoara, poetul Petru Ilieşiu, speriat de ce i s-ar putea întâmpla având în vedere că scrisese o scrisoare către Gorbaciov şi una către Europa Liberă, acţiuni de neconceput pentru regimul comunist. Era disperat pentru că auzise că la Timişoara s-a tras, nu mai putea sta în Bucureşti la un alt prieten la care venise iniţial, şi atunci l-am luat la noi. Până pe 21 decembrie a stat tot timpul cu ochii pe geam, iar după ce ne întorceam eu şi soţia mea de la serviciu, ne spunea că cum este el urmărit din groapa care se săpa vizavi de casa noastră.
Şi era adevărat sau era el prea speriat?
N.P.: Deşi mai văzusem sistemul acesta de supraveghere, la Doina Cornea, la Cluj, în naivitatea mea îmi asiguram prietenul că se sapă groapa pentru a pune un stâlp! Şi chiar nu-mi imaginam că asta fac şi acum.
Şi ce intenţiona, de fapt, să facă Petru Ilieşiu? Ce spera?
N.P.: Pe 21 decembrie el spera să se refugieze la Ambasada Suediei, dar nici el nici eu nu aveam toate datele pentru a putea face acest lucru. Drept pentru care m-am dus la o cabină telefonică din oraş pentru a vorbi cu ataşatul cultural polonez, exact în perioada în care începuse mitingul. El ne-a spus că suntem aşteptaţi la ambasadă, iar eu, ca tâmpitul, nu l-am întrebat exact unde este ambasada. Am sunat-o apoi pe soţia mea, Denisa pentru ca ea să afle acest date de la Segiu Celac! Dar cum să-i spun la telefon ce să întrebe?! În sfârşit, am aflat exact adresa, ce s-a dovedit ulterior a fi cea a reşedinţei ambasadorului, către care ne-am îndreptat. Bineînţeles, acolo ne aşteptau nişte miliţieni şi nişte civili. În tot acest timp mitingul era în plină defăşurare.
Ce aţi făcut în acest caz?
N.P.: Firesc, am hotărât să plecăm. Dacă am fi încercat să intrăm, ne-ar fi luat filtrul imediat. Am hotărât să mergem acasă sau în centru. Cei care ne urmăreau – pentru că am avut confirmarea pe drum că prietenul meu nu aiura când spunea că este supravegheat – mergeau când înaintea noastră, când după noi. Am ajuns la Arcul de Triumf şi ne-am aşezat pe o bancă în aşteptarea autobuzului. Când am văzut autobuzul şi ne-am ridicat să ne urcăm în el, urmăritorii noştri au ţâşnit de undeva – nu ştiu de unde pentru că nu mai eram atent la ei -, ne-au înconjurat şi ne-au spus că suntem reţinuţi(era în jurul orei 13). Iar eu, ca un prost, am întrebat de ce. Răspunsul a fost: „Pentru participarea la manifestaţia de azi”. Am protestat spunând că nici unul dintre noi nu a fost la nici o manifestaţie, dar degeaba. Ne-au luat şi ne-au dus la Postul 1 de Miliţie.
Mai erau acolo oameni aduşi pentru acelaşi lucru?
N.P.: Nu ştiu. Pe noi ne-au dus într-un loc de unde se vedea biroul de evidenţă a populaţiei. Acolo erau pe o bancă doi inşi care se bătuseră la o nuntă, păziţi de un miliţian care ne-a întrebat: „Ce, a început şi aici?”. La răspunsul nostru afirmativ, miliţianul s-a uitat fericit şi mustrător la cei doi spunându-le: „Aţi văzut, bă, şi voi vă bateţi la nuntă!”. În timpul ăsta, eu, ca un fraier, nu ştiam cum să fac să înghit hârtia pe care aveam numărul de telefon al polonezului! Ceea ce nu era nevoie, de fapt, pentru că ne-a anchetat un ofiţer superior destul de relaxat, care ne-a spus că nu trebuia să facem atmosferă; ştia tot ce vorbisem la Uniunea Scriitorilor, la ce masă stătusem – cea din colţ unde stătea Jebeleanu – cu cine, ce vorbisem. Tot. Se adunaseră mulţi atunci, ştiu şi cine era turnătorul, un funcţionar de la Uniune, care a murit între timp, dar probabil că mai erau şi alţii, dintre colegi. Ne-a repetat că am făcut atmosferă, am plâns. Şi atunci, Petru i-a spus că era firesc să plângă, a auzit că în Timişoara s-a tras, are nevastă, copii…
Ofiţerul, care ştia că a stat la mine, i-a spus lui Petru să plece la Timişoara şi m-a întrebat dacă nu mi-a fost teamă să-l găzduiesc. I-am răspuns că este prietenul meu şi l-am rugat să-l lase până mâine dimineaţă deoarece nu mai avea benzină pentru Trabantul lui, cu care venise de la Timişoara. A fost de acord, dar ne-a spus să dăm o declaraţie. Aşa încât, ne putem lăuda că avem angajament la Securitate: ne-am angajat amândoi că Petru pleacă a doua zi dimineaţă la Timişoara. Între timp, auzeam în staţiile din sediul Miliţiei tot felul de comenzi care se dădeau la mitingul de afară. La un moment dat cred că şi-au dat seama că le auzim toţi şi au închis staţiile. Am negociat, dacă pot spune aşa, cu ofiţerul, ieşirea noastră din casă pentru a face rost de benzină, după ce acesta ne avertizase să nu ieşim din casă, deoarece există oameni care ne urmăresc. Ne-a lăsat în pace să ne ducem după benzină, spunându-ne şi pe unde să mergem pentru a ocoli traseele închise. Deja lucrurile se precipitau afară.
A reuşit prietenul să plece a doua zi la Timişoara?
N.P.: Am fost fraieri amândoi, mai ales eu, că dimineaţă l-am lăsat să plece. Nu s-a întâmplat nimic rău… Mai târziu, după ce au început dezvăluirile, am aflat că exista o listă de 700-800 de persoane din Timiş care trebuiau lichidate, printre care se număra şi el. Nu degeaba era speriat şi fugise…
Aţi aflat ulterior cine era colonelul care „v-a anchetat”?
N.P.: Mai târziu am aflat şi cine era ofiţerul care discutase cu noi la Miliţie. Peste vreo lună şi ceva, am primit un telefon pe la ora 22.00 de la un domn care s-a prezentat Ciceo (ulterior m-am interesat şi am aflat că era atunci adjunctul lui Măgureanu). A început convorbirea spunându-mi: „Să ştiţi că sunt bine cu Revoluţia”. Am răspuns că nu mă interesează, iar el a continuat „Dar totuşi, dacă veţi fi întrebat, ce veţi spune?”. I-am spus că voi declara exact ce s-a întâmplat, că s-a purtat frumos cu noi, că nu ne-a brutalizat, că am dat un angajament. A fost o discuţie destul de lungă, mi s-a părut că omul băuse puţin. Mi-a cerut insistent să nu-i spun lui Iliescu. Am mai aflat că omul fusese în Ministerul de Externe, patru ani la Roma, patru la Paris, la ambasade. Deci, am avut noroc de un personaj dintre cei care au făcut Revoluţia. Şi am mai avut noroc că ne-au dus la Miliţie şi nu la Jilava!
În 22 aţi mai ieşit în stradă?
N.P.: Am ieşit de dimineaţă şi am avut parte de o scenă tipică pentru poporul român. În timp ce stăteam la coadă la pâine a ieşit cineva cu un braţ de pâine – aşa ca şi cum ai duce un braţ de lemne – şi ne-a mustrat: „Staţi la coadă în loc să mergeţi să-l daţi jos pe dictator!”. M-a bufnit râsul şi i-am spus: „Stai, domnule, să luăm pâine şi ne ducem după aia!”. Ca la Ploieşti – ne ducem după aia la Revoluţie. Apoi am văzut masele de oameni de la nişte uzine care mergeau spre Revoluţie. Nici atunci nu mi-am dat seama că cineva îi scosese în stradă! M-am dus şi eu cu ei în centru. Şi deşi lucrurile erau destul de evidente, tot nu mi-am dat seama de realitate. Cât de naivi eram! Şi doar mai citisem şi eu câteva cărţi despre Stalin… Am judecat foarte prost…
Ulterior am scris – nu vreau să mă laud, mi-a spus-o un istoric – un articol, apărut în România liberă, deşi încă nu eram ziarist aici, care se chema „25 sau 45?”. Întrebam ce s-a terminat de fapt: comunismul sau ceauşismul? Pentru că asta era problema.
Există tare din comunism care dăinuie şi acum?
N.P.: Regăsesc din comunism unele comportamente comune oamenilor de acum cu cei care-şi ziceau oameni politici atunci, favoritismul de gaşcă, de grup, care era şi atunci chiar dacă era un grup doar, dar existau destule grupuleţe judeţene, aceeaşi neglijare a valorii în favoarea intereselor obscure. În rest, nu ştiu… Nu pot compara lucrurile. Când îi aud pe unii că este ca pe vremea lui Ceauşescu îmi dau seama ce-i în mintea lor… Numai ceea ce este nepieritor în firea poporului român este ca şi atunci. Adică aceeaşi nehotărâre, lasă-mă să te las, administrarea proastă a ţării, făcută atunci dintr-un motiv, acum din altele. Astea rămân caracteristici naţionale.
Ce v-a afectat cel mai mult în comunism?
N.P.: Cel mai rău pentru mine era cenzura. Iar faptul cel mai cumplit era că trebuia să te autocenzurezi când scriai. Este adevărat că uneori am putut să trec de cenzură cu texte care după aceea erau recunoscute ca fiind împotriva regimului! Nu spun că am fost un mare luptător, dar în 1978 am publicat o poezie în care întrebam cum se va justifica intelectualul după ce încetează Noaptea Sfântului Bartolomeu. Era un vers care suna aşa: „Cât a durat?/Cât va mai ţine ea?” şi din care toată lumea a înţeles exact ce vroiam să spun. Acest vers a scăpat, ceea ce arată că cenzura ori nu era atentă ori mai lăsa să treacă. Dar era foarte neplăcut şi dur!
Multă lume îşi pune speranţa în tinerii care au acum 20-30 de ani. Sunt pregătiţi aceştia să schimbe lumea în care trăim?
N.P.: Sunt unii foarte evoluaţi, instruiţi, care studiază în străinătate, dar aceştia probabil că nu se vor întoarce ca să schimbe ceva. Masa celor tineri, mă tem că nu este deloc dispusă să se intereseze de ceea ce a fost, ce e şi ce ar putea să fie. Sau aşa mi se pare mie. Este complet apolitică şi eu înţeleg de ce. Pentru că dacă se numeşte politic ceea ce vedem şi ceea ce a fost, e bine să fii apolitic. Pe de altă parte, dacă nu ai păţit-o tu însuţi, este greu să accepţi ceea ce s-a întâmplat în comunism. Uitaţi-vă ce greu este pentru multă lume să accepte existenţa Holocaustului… Se iau în uşor tragediile trecutului…
