La mai bine de un an dupa uraganul Katrina, in New Orleans reconstructia e firava, mai putin de jumatate din populatie revenind in oras. Cei care
s-au decis sa reconstruiasca locuiesc de luni de zile in rulotele primite de la guvernul federal pana se vor putea muta inapoi in casele inundate.
„Nu vreau sa locuiesc in alta parte, chiar daca ar mai fi sa vina un uragan. Asta e casa mea si sper ca pana la Craciun sa ne putem muta in ea”, spune Aaron Habbard, stergandu-si fruntea de sudoare in timp ce ridica un stalp plin de iedera din gardul daramat. Trei barbati albi, sotiile lor si copiii sunt toti echipati cu salopete si manusi de santier, ajutand cuplul de culoare sa-si curete curtea de daramaturi. Familiile Hoffman si Plumpe au venit tocmai din Indiana, drum de 15 ore cu masina. „Am plecat miercuri dupa-masa, cand baietii au primit liber de la scoala pana luni, pentru Ziua Recunostintei, si am ajuns aici joi dimineata. Speram sa facem cat mai mult, Aaron are nevoie de noi”, spune tatal familiei Hoffman. Sotia sa, asistenta medicala, s-a oferit ca voluntar la Katrina si a venit la New Orleans, cunoscand-o astfel pe Emma Habbard, care suferea de hipertensiune si probleme cardiace. Sotii Habbard n-au plecat din New Orleans inainte de uragan, stand trei zile pe acoperisul casei inundate, pana cand au fost recuperati de o barca de salvare. „N-am crezut ca va fi asa rau, aici sunt tot timpul uragane, suntem obisnuiti. Katrina trecuse, era o zi cu soare, ca azi. Deodata, a inceput sa vina apa, a crescut foarte repede, abia am apucat sa ne luam actele si niste provizii in podul casei”, isi aminteste Aaron. Au stat mai bine de doua saptamani la centrul de refugiati amenajat in SuperDome, in centrul orasului, cand s-a dat alarma pentru uraganul Rita. „A fost o nebunie, Emmei ii era foarte rau, spitalele nu functionau. Eu n-as fi plecat, dar in conditiile acelea nu se putea sta. Asa ca am plecat amandoi in Kentucky, doamna Hoffman, care o ingrijea pe Emma, avea niste prieteni acolo care ne-au cazat la ei,” spune Aaron, increzator ca firma de constructii care ii reamenajeaza casa se va tine de promisiune si va finaliza lucrarile inainte de Craciun.
In jur, peisajul este insa dezolant: majoritatea caselor arata ca acum 15 luni, dupa ce apele s-au retras. Si doar ici-colo sunt parcate rulote ale Agentiei Federale de Management a Urgentelor (FEMA) in fata lor, semn ca proprietarii s-au intors si au inceput reconstructia.
Conform statisticilor oficiale, mai putin de jumatate din cei 485.000 de locuitori ai orasului, evacuati dupa uragan, s-au intors la New Orleans.
Pe Aaron Habbard nu-l deranjeaza privelistea ca dupa razboi. „Important e sa fim iar acasa. A fost bine in Kentucky, dar nu e la fel ca aici…”.
Politia, pe acoperis
Mike Hughes e dovada vie ca autoritatile n-au facut discriminari in intarzierea cu care au acordat ajutor supravietuitorilor izolati pe acoperisurile caselor. Politistul de 45 de ani din New Orleans a petrecut doua zile pe tiglele casei sale, primind tot timpul asigurari prin statie ca „va veni un elicopter sa te scoata de acolo”. „N-a venit nici un elicopter.
Dupa doua zile, m-a salvat o barca a companiei de telefonie Bell”, rade acum Hughes. Seful sectiei sale de politie l-a chemat din concediu cu doua zile inainte de Katrina, iar in ziua de luni, 29 august, cand s-au rupt digurile, l-a trimis acasa. Hughes nu doreste sa comenteze deciziile sefului sau, care a ramas in functie pana in ziua de azi.
Peste 600 de cadavre au fost pescuite din apele revarsate din la-cul Pontchartrain, la nord de New Orleans.
La comemorarea Katrinei, in august, presedintele Bush si-a asumat intreaga responsabilitate pentru erorile guvernului federal. La fel si guvernatorul statului Louisiana, Kathleen Blanco, care a recunoscut ca a intarziat prea mult in a cere ajutorul armatei.
Turistii revin in Cartierul Francez
Daca e sa stai doar in Cartierul Francez, atractia turistica numarul unu, amintirea uraganului e cvasi-inexistenta. Fiind cea mai veche parte a orasului, fondat in 1718 de colonistii francezi, Cartierul Francez a fost construit pe dealul natural format de raul Mississippi. Astfel, „Le Vieux Carre”, cum i se mai spune, n-a fost inundat decat cativa centrimetri. Strazile sunt acum iar pline de turisti, mai ales la sfarsitul saptamanii, iar hotelurile, barurile si restaurantele au inceput sa nu mai lucreze in pierdere. Mai gasesti insa si localuri si magazine inchise, pe usa carora atarna anuntul „De vanzare” sau „Inchis permanent”. „Sunt prea putini angajati disponibili, e criza mare de mana de lucru. Si e de inteles – e inca deprimant sa traiesti si sa muncesti in New Orleans. Iti trebuie ceva curaj si determinare sa stai aici. Sinuciderile au crescut ca numar, crimi-nalitatea e destul de mare, politia abia face fata”, spune Nancy Amato Konrad, o doamna de 63 de ani care-si ajuta fratii, patroni ai celebrului restaurant „Mother's”, unde recent a luat masa si presedintele George W. Bush. Colin Powell si Madeleine Allbright au gustat si ei in decursul anilor celebrele mancaruri cu creveti si sunca preparata in casa.
„Katrina nu ne-a inundat localul, dar cum n-am avut curent timp de 6 saptamani, toate congelatoarele de la etajul superior s-au dezghetat, iar tavanul a fost infiltrat de apa cu sangele scurs din carnea dezghetata. A fost destul de scarbos cand am revenit aici sa redeschidem restaurantul”, isi aminteste Nancy. Nimic nu se compara insa cu un concert de jazz improvizat intr-o curte interioara, cu fantana arteziana si palmieri, cu hohotele de ras sanatos care strabat strazile, cu acel „joie de vivre” pe care il au localnicii din New Orleans, spune gazda restaurantului „Mother's”. „Cartierul Francez e sufletul acestui oras, atat de special si primitor. Si ar fi mare pacat ca, dupa Katrina, acest suflet sa se stinga sau sa se transforme in ceva prea comercial si corporativ. Pentru ca riscul este ca toate acele mici afaceri, de la galeriile de arta la atelierele de tesut sau la muzicienii care improvizeaza, sa fie inlocuite de magazine GAP sau Banana Republic”, incheie Nancy, grabindu-se sa-si primeasca urmatorii clienti cu zambetul pe buze si cu scuzele de rigoare ca localul nu arata inca asa cum s-ar fi asteptat poate. „Dar ne straduim…”.
