Nu ştiu dacă în raniţa fiecărui soldat se află, cum se spune, un baston de mareşal. Dar am totuşi certitudinea că militarul român din Primul Război Mondial avea un creion şi o bucată de hârtie. Ceea ce veţi citi în continuare sunt versuri scrise de ostaşii noştri chiar pe câmpul de luptă, în rarele momente de acalmie. Literatura tranşeelor, dacă îi putem spune aşa, a fost un adevărat fenomen. Volume întregi au văzut lumina tiparului, după încheierea conflagraţiei. Avem de-a face cu adevărate cronici ale luptelor. Ba chiar mai mult de atât, ale zbuciumului sufletesc.
Lumea începe şi se termină între două explozii sau după fiecare şuierat al gloanţelor. Acum însă este o aparentă linişte, zgomotul morţii s-a îndepărtat pentru moment. Numai cerul a scăpat de obuze. Stelele sunt la locul lor, după lăsarea întunericului. Pământul, în schimb, brăzdat de tranşee, străbătut de sârma ghimpată, amestecat cu trupurile sfârtecate, nu mai poate nici măcar să respire.
Cum a fost la Mărăşeşti. Ne spune sergentul Haralambie Bandrabur
Dar în tot acest tablou sumbru se întâmplă ceva, aproape nefiresc, pe câmpul de la Mărăşeşti. Suntem în zilele de restrişte ale lui 1917. O siluetă aproape nevăzută şi-a scos din raniţă carneţelul şi un creion. Scrie o poezie. Cuvinte amestecate cu sângele, sudoarea, teama şi speranţa de pe trupul şi din sufletul sergentului Haralambie Bandrabur, ochitor la primul tun din Bateria a IV-a, Regimentul 23 Artilerie. Dacă îl întrebi cum poate să scrie o poezie în acest cadru deloc plăcut, el ţi-ar răspunde că tocmai aici e locul şi timpul pentru aşa ceva. Literele curg în acelaşi ritm cu cel al gloanţelor şi obuzelor. Se poate vorbi şi despre o altfel de fotografie a câmpului de luptă. Dar să citim un fragment din ce scrie sergentul Bandrabur. “Şi-au început ai noştri cu obuze/să scuipe-n nemţi cu ură şi cu scârbă/un leat grăi cu zâmbetul pe buze/zi, măi, să joace neamţu’ înc-o sârbă/zbucneau mereu obuzele spre ţintă/şi cum vuiau prelung în a lor cale/măi, dar grozav trebuie să joace/mi se pare că toată zarea cântă/de mii şi mii de glasuri de cavale/nemţii noştri azi să-i bată sfântul/glumi sergentul meu de-o vreme-ncoace/ia uită-te cum tremură pământul/şi-a trmurat pământul ziua întreagă/cu noaptea, ci şi cu ziua următoare/şi-a doua noapte fără să înţeleagă/de ce frământă nemţii sub picioare(…) Porniră brancardierii să culeagă/pe cei căzuţi ce mai erau în viaţă/ce-mi fuse dar să văd atunci sub soare/prin sângele ce se făcuse baltă/eu n-o să pot uita, mamă Floare/nici când oi fi pe lumea cealaltă”. Rămân cu gândul departe, la ce s-a întâmplat cu atât de multă vreme în urmă, în jurul datei de 6 august 1917, cea mai cumplită pagină din zilele bătăliei de la Mărăşeşti. Pentru că, iată, conform arhivelor militare, sergentul Bandrabur zugrăveşte cu atât de mult talent, în poezia sa, tocmai acele cumplite momente.
Analiza soldatului Ion T. Brezeanu
Să mergem în alt cadru al luptelor, ajungând pe malul Tisei, găsindu-l aici pe soldatul Ion T. Brezeanu, din Regimentul 2 Vânători Regina Elisabeta, Compania a VII-a. Are grijă să scrie pe foaia sa unde se află în acest moment al inspiraţiei, dar să amintească şi câte ceva din biografia sa, anume că a văzut lumina zilei în comuna Glodeni din judeţul Dâmboviţa. Ei, dar ce zice în versurile lui e demonstraţia faptului că până şi cel considerat ca fiind din popor, “talpa ţării”, cum se spune, vede multe şi înţelege şi mai multe. Din tot ce se întâmplă în jurul lui, nu numai în privinţa armelor, ci şi a politicii. Poezia asta, deşi nu e datată, e mai mult ca sigur scrisă spre sfârşitul ostilităţilor, pentru că omul nostru face un tur de orizont asupra celor petrecute în anii cei crunţi ai războiului. “Aliaţi cu ruşii, noi/am luptat ca nişte lei/dar ruşii ce-mi făcea/la război nu prea îndrăznea/cu nemţii se înţelegea/ţara noastră a ne lua/armistiţiul că încheia/România ce făcea/repede seamă lua/frunzuliţă şi-o lalea/pe ruşi că mi-i dezarma/în vagoane îmbarca/peste Nistru că-i trecea(…) Foaie verde bob năut/ România ce-a făcut/neavând pe nimenea/cu nemţii pace făcea/după cum nemţii voia/dar Dumnezeu nu răbda/Aliaţii că venea/în Bulgaria intra/Dunărea că îmi trecea/la Bucureşti se oprea/iar ai noştri ce făcea/din Moldova trimitea/trupele frontului trecea/la Bucureşti ajungea/cu aliaţi se întâlnea/defilare că dădea”.
Simţămintele caporalului Grigore Selişteanu
Alt personaj. Altă poezie, de data asta tocmai de pe malul Nistrului, a caporalului Grigore Selişteanu din Regimentul 57 Infanterie. Rândurile ce urmează pot fi asemuite unei scrisori către cei de acasă. Autorul descrie nu doar ce vede, ci mai ales ce simte în aceste locuri şi în mijlocul oamenilor pe care-i întâlneşte. „Multă sănătate taică/şi noroc la toţi ai mei/ăsta-i gândul când în mână/iau hârtie şi condei/şi să ştii părinte bun/că piciorul meu acum/la Bender pe lângă Nistru/bate prafu’ de pe drum/azi e zi de pace aici/dar fu cruntă vijelie/zile întregi bătură tunuri/şi mitralieri cu urgie(…) Ce ne bate acum pe noi/ne gândim că pretutindeni/între Nistru şi între Prut/sunt tot fraţi de-ai noştri, tată/şi-i pământ de l-am avut/stând cu oamenii de vorbă/ca la noi la Severin/ei vorbesc aceeaşi limbă(…) Şi gândesc eu tată dragă/cât de bine ar fi să fie/de la Tisa până la Nistru/tot o mândră Românie”.
Versurile caporalului Nicolae Tobă
Are el, românul, aşa, poate talentul, poate altceva, de a face haz de necaz sau de a transforma urâtul în frumos. Ba chiar de a găsi în moarte prilejul unei scrisori dedicată vieţii. La asta mă gândesc când văd ce scrie caporalul Nicolae Tobă, din Regimentul 57 Infanterie. „Tăticule nu ofta/pentru despărţirea mea/nu mai plânge ci gândeşte/că al tău fecior trăieşte/şi nu te voi lăsa-n uitare/până la ultima-mi suflare/ţi-am trimis tătucul meu/flori frumoase din tranşeu/dar ce fel de floricele/numai gloanţe şi ghiulele/bombarde şi cu şrapnele/şi să faci plocon cu ele/iar acest plocon frumos/să-l dai duşmanilor”.
Poezia soldatului Gheorghe Chiriţă
Urmează versuri care ard, la fel ca praful de puşcă, pentru că soldatul Gheorghe Chiriţă, din Regimentul 40 Infanterie Călugăreni, descrie războiul aşa cum îl simte el, clipă de clipă. Privind în ochi pe duşmanul său. Pe care l-a doborât cu un foc de armă, bine ţintit. Simt un amestec de înverşunare şi compasiune. “Am tresărit/şi-n clipa aceea/e bun vânat să-l bată/şi n-o să-l las nevătămat/apucai arma cu-ndârjire/fixând-o bine, strâns la piept/şi-apoi oprindu-mi respirarea/am tras şi glonţul merse drept/să-l fi văzut pe Fritz săracul/în sânge cum se zvârcolea/strigând pe Gott şi chiar pe Kaizer/dar ei, de el, habar n-avea/şi încet s-a stins sărmanul Fritz/cu ultimul lui gând la Gott”.
Arhivele militare conţin şi poezii
Au existat, de-a lungul timpului, o serie de cărţi care au tratat acest subiect. Cel mai recent volum, apărut în 2008, se bazează pe munca de cercetare a istoricului Cornelia Ghinea. Volumul ne luminează în privinţa anumitor aspecte care ţin de felul în care arhivele militare nu pierd nici cea mai mică bucată de hârtie, provenind din lumea ostăşească. Nu doar ordinele de zi sau rapoartele sunt atent consemnate în dosarele Serviciului de Informaţii al Armatei, ci şi gândurile ostaşilor, transpuse în versuri. Altfel, cine ştie, poate că poeziile acestea, expediate odată cu scrisorile către cei de acasă, s-ar fi topit în uitare. Pe când în fişetele Armatei au trăit până azi. Totul e să le cauţi, aşa cum a făcut şi Cornelia Ghinea, reunind 22 de poeme într-o carte al cărui titlu grăieşte de la sine, ”Poezii din tranşeele războiului 1916-1918”.
Lecţie pentru viitoarele generaţii
Armata era foarte atentă la ceea ce putea să pară un detaliu, la prima vedere, nesemnificativ. Viziunea în această privinţă era foarte clară, şi asta vedem în Ordinul Circular 2228 din 28 martie 1920, al Secţiei a IV-a din cadrul Marelui Stat Major. Toate unităţile care luptaseră în Primul Război Mondial primesc misiunea să aducă la cunoştinţa opiniei publice faptele de arme povestite de militari, inclusiv poeziile scrise de aceştia. „Reflectau o stare de spirit extrem de importantă de ştiut în vreme de război, întrucât sufletul unei armate e mai puternic şi biruitor, în comparaţie cu tehnica militară cea mai sofisticată”, notează istoricul. Nu era nici pe departe vorba de un exerciţiu caracteristic cenaclului literar. Asemeni unei lecţii de viaţă, simţămintele ostaşilor de pe câmpul de luptă meritau respectul noilor generaţii, care nu cunoscuseră grozăviile războiului. “Pentru pregătirea sufletească şi educaţia morală a generaţiilor tinere care se ridică de acum înainte, cea mai vie şi sfântă pildă sunt fără îndoială faptele săvârşite de bravii noştri ostaşi în cursul Marelui Război pentru Dezrobirea Neamului. Toate faptele în acest fel trebuiesc aduse la cunoştinţa tuturor, şi cât mai mult răsplătite, atât în convorbirile zilnice cu ostaşii, în cazărmi, cât şi prin publicitate”, sună ordinul comandanţilor români.
„Versurile vieţii trăită în tranşee”
Dacă e vorba de publicitate, atunci trebuie spus că poeziile ostaşilor români văd lumina tiparului încă din timpul primei conflagraţii mondiale, în paginile ziarului intitulat “România. Organ al apărării naţionale”, editat la Iaşi în perioada 1917-1918, sub conducerea lui Mihail Sadoveanu. La fel se întâmplă şi în cazul publicaţiei “Neamul românesc”, condusă de Nicolae Iorga. Abia ce se încheie ostilităţile pe front şi, la Alexandra, apare o antologie cu versuri mirosind a praf de puşcă, ale soldaţilor şi ofiţerilor români, intitulată „Doruri şi amoruri. Poezii scrise pe front şi în Moldova, publicate în timpul războiului 1916-1918”. Alte cărţi pe aceeaşi temă îşi fac apariţia în perioada interbelică, dar şi mult după aceea, dacă ne referim la „Lirica războiului de reîntregire”, din 1999, doi istorici, Florin Tucă şi Gheorghe Cristache, aducând în actualitate un subiect pe cât de captivant, pe atât de sensibil, din punct de vedere sufletesc. Pentru că, da, despre suflet este vorba, aşa cum accentuează, la rândul său, profesorul Aurel Pentelescu. Cel care, în opinia mea, zugrăveşte cel mai bine caracterul soldatului român din timpul Primului Război Mondial. „Pe frontul din Moldova, cea greu încercată, soldatul-ţăran, dar şi ofiţerul, care la originile sale tot ţăran român era, horea, adică juca hora şi cânta, destinzându-se din încordare, sau, de la caz la caz, aşternea pe hârtie versurile vieţii trăită în tranşee”.
“Stau nemţii trântiţi la soare/c-au văzut o ţară mare/de la Mărăşeşti la vale”
Pentru că n-am o idee mai bună pentru a încheia acest material, îl las pe brigadierul Constantin Nafâru s-o facă, aşa cum numai el ştie, că doar a fost la Mărăşeşti, cu aproape un secol în urmă. Lăsând posterităţii simţămintele sale. “Şi iar verde busuioc/Mărăşeşti arde în foc/Moldova e cu noroc/Averescu îi la mijloc/Averescu comanda/Trage artileria grea/Trage 23, c-ai băgat pe dracu-n ei/la pădure, la Răzoare/stau nemţii trântiţi la soare/c-au văzut o ţară mare/de la Mărăşeşti la vale”.
