Valentin Avram s-a născut în 1938. Şi-a petrecut copilăria în plin război, iar tinereţea, în comunism. Revoluţia l-a prins la Dioşti (judeţul Dolj), unde era inginer-şef al CAP-ului. Când a ieşit la pensie, în 1998, adunase 48 de ani de muncă. Valentin Avram povesteşte cu tristeţe despre aşteptările oamenilor la Revoluţie şi despre dezamăgirea lor de după.
Ce aveţi în minte când vine vorba de Revoluţia din 1989?
Nu sunt revoluţionar, dar, ca orice om care a trăit momentele acelea şi unul care a suferit, am şi eu părerea mea. Problema e că toată lumea gândea într-un fel atunci: era o cu totul o altă situaţie decât ceea ce credeam noi că este. În primul rând, toate dezinformările: gazetarii nu puteau să-şi facă meseria, doar ce mai auzeam la radio. Din cauza dezinformărilor, în mintea noastră de atunci, am considerat că era cazul să fie o asemenea schimbare. A fost ceva provocat, că zic ei că a fost spontan, că a venit lumea, alea sunt poveşti. După ce s-a întâmplat la Bucureşti şi împuşcăturile de la Timişoara, nu puteai să acţionezi ca nebunul. Lumea a venit după. Am stat la televizor, ca toată lumea, că acolo a fost revoluţia. Au apărut fel de fel de variante: că au venit teroriştii, apoi a apărut generalul Militaru la televizor, în 22, a spus despre Ion Iliescu că este disident, nu ştia nimeni că o se se schimbe regimul. Toată lumea a vrut să nu mai fie Ceauşescu, nimeni nu ştia că n-o să mai fie comunism, toată lumea se gândea că el era răul- nu era lumină, căldură, apă, erau nişte lucruri aşa… a fost ceva organizat, de care nimeni nu a ştiut. Mai târziu, când au apărut informaţii, ei încă susţin că a fost spontan. Rămâne o nebuloasă pe care o ştiu câţiva, care au avut acces la ce s-a întâmplat acolo, noi ştim că la ora 5 după-amiaza a venit Ion Iliescu, a dat declaraţia pluripartidismului, separarea puterilor, redarea proprietăţilor.
Şi asta a făcut ca toată lumea să fie cu ochii pe televizor. Înainte să fie revoluţia, televizorul mergea două ore. Se auzea că au murit 60.000 oameni – a fost ceva îngrozitor pentru toată lumea, am crezut că o să fie mai bine. Nenorocirea a fost că, în toate sectoarele de activitate, pentru că nu a mai fost economie centralizată, statul a început să-şi ia mâna de pe toate întreprinderile, multe au dispărut şi am intrat în capitalism. Ceea ce a distrus totul e că nu au mai fost locuri de muncă.
Asta a fost cea mai mare dezamăgire pentru toată lumea, că a continuat degradarea asta totală: din şcoli, cât mai puţine, spitale, cât mai puţine, facultăţi au apărut cu duiumul, s-a degradat învăţământul, toată lumea aşteaptă să fie plătită. Nu era bine nici înainte, când nivelul la care te pregăteai nu era şi felul în care erai plătit. Totuşi, nu toate au fost rele, iar ceea ce se putea reabilita ar fi trebuit să se mai păstreze. În agricultură, totul era organizat: oamenii trebuiau să-şi ia proprietăţile înapoi, erau ale lor, se hotârâse prin Constituţie, nu că aş fi fost împotriva desfiinţării unităţilor cooperatiste, dar, să mă ierte Dumnezeu, de ce nu se caută să se concentreze cumva proprietăţile astea, să se lucreze, să se facă o agricultură modernă? Că una e să lucrezi unul-două hectare şi altceva e să lucrezi 1000 de hectare. Este o mare greşeală că s-a desfiinţat agricultura. Ni s-a promis că va fi o agricultură extraordinară, se vor face ferme, se va produce mult… e un lucru greu şi fără investiţii nu se poate.
Ce s-a întâmplat după Revoluţie?
După Revoluţie, ni s-au dat înapoi salariile, eu luam 37% din salariu… în decembrie, eram neplătit din luna august, trăiam din salariul soţiei, de profesoară, care era şi ăla mic, acum s-a întors treaba: noi, la pensie, să ne ţinem copiii. Păi cum e posibil aşa ceva? Nu mi-am imaginat niciodată o asemenea treabă, tu stai să-ţi ajuţii copiii, că n-au din ce să trăiască… atunci, unii trăiesc dintr-un ajutor… de ce să fie aşa? Întrebările astea mi le pun în fiecare zi. Sperăm că va fi mai bine, dar binele nu se vede. Conducătorii se feresc să iasă în faţă şi să spună că nu găsesc o soluţie… pedeapsa pe care a primit-o Ceauşescu a fost nedreaptă, după mine. Acum s-a încercat să se condamne comunismul, cu batjocură – oamenii au fost schinguiţi, de ce trebuie să se sinucidă lumea ca să ia cineva o măsură? Nu mai impresionează pe nimeni viaţa oamenilor. Când a fost revoluţia, în asta am crezut. Acum, pentru că n-ai bani, n-ai nimic, dacă nu dispui de bani, mori cu dreptatea în mână…
Dacă au ajuns cei de vârsta mea să regrete perioada aceea… erau lucruri rele… de ce să ne întoarcem la ele? Acum stau magazinele pline… şi nu cumpără nimeni. Mă impresionează că nu se poate face nimic…Era mai bine în comunism, că erai respectat. Aşa ajung să gândească oamenii.
V-aţi aşteptat vreodată să cadă comunismul?
Nu, nu m-am aşteptat niciodată, pentru că noi nu ştiam decât ce se publica, iar, la posturile străine, nu auzeam decât bruiat. Toată lumea a crezut că, dacă pleacă Ceauşescu, va fi mai bine, şi oamenii se gândeau că va fi un nou tip de comunism, nimeni nu s-a gândit că va fi capitalism. Nimeni nu s-a gândit că ţara va ajunge în halul în care suntem acum. Singurul câştig după Revoluţie este libertatea: poţi să pleci unde vrei, să înveţi unde vrei, poţi să te apuci de orice dacă ai bani, nu te întreabă nimeni de unde îi ai, şi plus de-asta, singura chestie extraordinară a fost, nu mai e, libertatea presei: poţi să prezinţi adevărul aşa cum e.
Din revoluţie asta s-a sperat : scăpăm de Ceauşescu, scăpăm de Necurat! O să fie bine, n-o să mai fie în ţară nenorocire, o să se găsească de toate, cum era înainte, în anii ’70-’80. Nu credea nimeni că un sistem aşa de bine pus la punct se poate dărâma în câteva ore, a fost numai un motiv, felul în care trebuie să se desfăşoare se ştia. Dacă s-ar şti exact cum a fost, dacă ar fi undeva scris, s-ar mai întreba? Aşa cum s-a aflat despre crimele comunismului, ce s-a făcut la Canal, totul se află, că nu aflăm noi acum…
La 22 de ani de la Revoluţie, care este impresia cu care aţi rămas?
Nu s-a făcut nimic din ce s-a propus atunci, revoluţie a fost…când a fost revoluţie? Pe 25 l-au omorât pe Ceauşescu. De ce s-a mai tras apoi? Cine a tras? Cine a dat ordinul? A fost o revoluţie, dar mai degrabă s-a întâmplat acolo… în Bucureşti…la Timişoara, nu în ţară. De-asta acum spun că n-a fost revoluţie… nu se mai putea răbda atunci: era foame, era frig, nu era curent, nu mai era apă, mâncarea era raţionalizată. Toată lumea simţea că trebuie să fie ceva, că nu se mai poate. Aşa se simt oamenii şi acum.
