Într-o ediție anterioară, v-am prezentat bisericile de lemn din Șurdești, Țara Lăpușului și Poienile Izei. Continuăm periplul cu alte trei lăcașuri incluse în patrimoniul cultural UNESCO.
Biserica din Plopiș, o bijuterie a arhitecturii maramureșene
Biserica din Plopiș a fost construită mai târziu decât alte lăcașuri de cult maramureșene aflate în patrimoniul UNESCO. De asemenea, ea are dimensiuni mai modeste, pentru că satul care a ridicat acest lăcaș de cult avea doar 200 de suflete în momentul ctitoririi. Însă această biserică, din lemn de stejar, cu hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril, are câteva caracteristici care îi oferă aerul unei adevărate bijuterii arhitecturale. Chiar dacă pictura murală nu s-a păstrat decât fragmentar, sunt remarcabile decora-țiunile exterioare, realizate cu multă migală în lemn, de către localnicii care erau renumiți sculptori ai lăzilor de zestre.
Construirea bisericii a început în anul 1796 și a fost finalizată doi ani mai târziu. Totuși, lăcașul de cult nu a putut fi sfințit decât în anul 1811, atunci când localnicii au strâns suficienți bani pentru a plăti munca artistului Ștefan Zugravul din Șișești.
Au fost 49 de familii de ctitori, menționate ca atare în pisania bisericii, care au așezat, simbolic, câte o monedă la temelia bisericii. Biserica este extraordinar de bine proporționată, chiar dacă dimensiunile sale sunt modeste. Lungimea este de 17 metri, lățimea de 7 metri, iar înălțimea de 4,7 metri. Planul bisericii este dreptunghiular, iar absida altarului este decroșată și are formă poligonală. Naosul are formă trilobată. Este singurul naos care are această formă dintre bisericile maramureșene de lemn aflate în patrimoniul UNESCO.
Pictura de pe bolta naosului conține reprezentarea Sfintei Treimi, dar și scene din Apocalipsă sau din Ciclul Patimilor. Biserica este împărțită în cele trei încăperi clasice: pronaos, naos și altar. În anul 1901, când biserica a fost supusă unei reparații generale, localnicii i-au adăugat un pridvor.
Elementul cel mai rafinat al bisericii din Plopiș este reprezentat de sculpturile în lemn. Exteriorul bisericii este bogat decorat. Fațadele au ferestre cu acolade, dispuse pe două rânduri. De asemenea, pe fațade sunt dispuse brâuri de lemn de secțiune semicirculară. Cornișa este subliniată de o friză de denticuli în formă de coadă de rândunică. Consolele acoperișului au terminații în trepte. Pridvorul are un parapet traforat, de o mare frumusețe, precum și arcade măiestrite.
Turnul – clopotniță este ridicat parțial deasupra pronaosului și parțial deasupra pridvorului. Iar cele patru turnulețe care i-au fost adăugate arată faptul că acest sat dispunea de jurisdicție proprie, adică avea un Sfat al Bătrânilor care putea servi drept instanță de judecată, ca o consecință a privilegiilor nobiliare ale locuitorilor satului, o comunitate care furniza contingente pentru garnizoana Cetății Chioarului.
Biserica din Ieud, expresia geniului creator maramureșean
Biserica de lemn din Ieud–Deal este o capodoperă în sine și cel mai reprezentativ exemplu al valorii picturii lui Alexandru Ponehalschi. A fost ctitorită de nobilii din familia locală Balea, care avea să se ridice pe treptele aristocrației maramureșene.
Biserica greco-catolică din Ieud are în exterior un aspect auster, mult atenuat în interior de rafinata sculptură a consolelor, precum și de culorile vii ale picturii murale. Încă din anul 1900, Ioan Mihalyi de Apșa, fratele mitropolitului Blajului, Victor Mihali de Apșa, includea acest lăcaș de cult din Ieud printre cele mai frumoase biserici din Maramureș.
Vicarul greco-catolic al Maramureșului, Tit Bud, data această biserică din anul 1364, în baza unei inscripții descoperite pe o grindă a bisericii. Istoricul Radu Popa crede că biserica a fost ridicată după invazia tătară din 1717, iar savantul Marius Porumb propunea o variantă de compromis: biserica ar fi fost refăcută după invazia tătară, pe locul unui lăcaș de cult mai vechi. Cercetătorul islandez Olafur Eggertsson a datat biserica, prin metoda dendrocronologică, în al doilea deceniu al secolului al XVII-lea. Însă biserica a fost refăcută, într-adevăr, în perioada 1764–1765, pe cheltuiala nobilului Mihai Balea, vicecomite al Maramureșului. Acest nobil l-a angajat pe pictorul Alexandru Ponehalschi, care a pictat toate cele trei încăperi ale bisericii. O icoană mobilă a sa a fost adusă în anul 1782. În perioada refacerii bisericii au fost lărgite ferestrele. Totuși, două ferestre originale, mult mai mici, au fost păstrate pe latura de apus, între ștreșini.
În acea perioadă, vechiul iconostas cu două uși a fost înlocuit cu un iconostas cu trei uși, în cadrul unui curent inovator, care a străbătut arta greco-catolică maramureșeană din acea perioadă.
În epoca în care a fost construită, biserica din deal din Ieud a fost considerată un lăcaș de cult mare, dar perfect proporționat. Lungimea bisericii este de 11,87 metri, iar lățimea de 7,15 metri. Înălțimea naosului este egală cu lățimea, iar acest sistem al proporțiilor a fost adoptat apoi și în construirea altor lăcașuri de cult din Maramureș. Scara de acces spre turn este monoxilă, sculptată într-un singur lemn.
Întregul interior are un aer totodată arhaic și rafinat. Intrarea în biserică este tăiată pe latura de vest, printr-un portal nedecorat. Pronaosul susține turnul. În peretele dintre pronaos și naos au fost tăiate, în 1764-1765, două treceri cu arcade. Altarul este decroșat și are cinci laturi scurte. Lățimea sa este de 4,15 metri, iar adâncimea este de 3,6 metri. Lemnul folosit pentru construirea bisericii cu hramul Nașterea Maicii Domnului a fost cel de molid, dar biserica are și un soclu scund din piatră. Constructorii bisericii au ales pentru acest lăcaș de cult un amplasament spectaculos, pe un versant pietros, pe valea pârâului Ighișor.
Ansamblul religios este întregit de o clopotniță din lemn, precum și de cele 14 stații ale Via Crucis/Calea Crucii, o devoțiune latină adoptată cu entuziasm de către greco-catolicii români din Transilvania, scrie UNESCOinRomania.ro.
Râul de Foc din biserica din Desești
Biserica din Desești este reprezentativă pentru arhitectura Maramureșului secolului al XVIII-lea. Maniera în care este realizată remarcabila pictură murală, precum și cea a iconostasului este cea postbizantină. Cu privire la datarea exactă a bisericii există mai multe controverse. Tit Bud a da-tat-o în anul 1770, iar Alexandru Baboș în anul 1780, când inscripțiile descoperite de istorici atestă pictarea lăcașului de cult. Pictura acoperă toate cele trei încăperi clasice: altarul, naosul și pronaosul. Pisania menționează că pictarea lăcașului de cult a fost plătită de către boierii satului.
O parte din pictură îi este atribuită lui Alexandru Ponehalschi, iar cealaltă artistului Radu Munteanu, originar din satul Ungureni, din Țara Lăpușului. Iconostasul este structurat în trei registre. În biserică se află 14 icoane de o valoare deosebită, inclusiv una realizată de Radu Munteanu, cu chipul Sfintei Paraschiva, sfânta care dă și hramul acestui lăcaș de cult.
Cei doi pictori au respectat în cazul picturii altarului canoanele bizantine, care rezervă acest spațiu reprezentării Sfintei Fecioare, precum și Liturghiei cerești. Cea mai importantă pictură din această parte a bisericii este cea a Sfintei Fecioare Maria, reprezentată în postură de orantă, conform vechii rugăciuni latine „Ora pro nobis/Roagă-te pentru noi“. Medalionul Fecioarei este înconjurat de chipurile celor patru evangheliști. În timpanele altarului sunt reprezentați Sfinții Arhangheli Rafael și Gabriel. Alte scene deosebit de frumoase sunt cele ale Mironosițelor la Mormântul lui Isus sau cea a Îngerului la Sfântul Mormânt. Aceste scene sunt reprezentative pentru speranța membrilor comunității locale în Înviere. Pictura din naos este dedicată cu precădere scenelor din Vechiul Testament.
O parte excepțional de frumoasă este pronaosul, care în tradiția maramureșeană este locul de unde femeile asistă la Sfânta Liturghie. În biserica greco-catolică din Desești, acest spațiu mai este numit și „biserica femeilor“.
Cea mai impresionantă parte a picturii este cea a Judecății de Apoi, realizată pe peretele de est. Iisus pe tron domină întregul ansamblu, în care unul dintre elementele centrale este Râul de Foc, care se revarsă în gura monstrului Leviathan și unde sunt chinuiți păcătoșii. Cu destul umor, printre aceștia au fost reprezentați șpanul, sau comitele, precum și judele ținutului, cu care locuitorii din Desești aveau, probabil, numeroase neînțelegeri.
O altă parte interesantă este cea în care Moise conduce cetele neamurilor spre Judecata de Apoi. Printre popoarele reprezentate sunt evreii, germanii, turcii, tătarii și francezii.
