Andrei Găitănaru, doctorand la Facultatea de Filosofie și membru al Centrului de Studii Medievale, din cadrul Universității București, arată că familia, în accepția creștină, reprezintă o formă de îndumnezeire, fiind una din cele două căi prin care credinciosul poate lupta cu egoismul. Totuși, spune filosoful, familia creștină nu reprezintă familia tradițională, iar în prezent asistăm la o criză a ”înțelegerii sensurilor profunde ale definiției creștine a familiei”.
Rl: Din punctul dvs. de vedere, cum se definește o familie creștină? Putem pune semnul egalității între familia creștină și familia tradițională?
Cred că între ”familia” creștină și ”familia” constituțională este o diferență foarte mare. Este vorba despre abordări complet diferite. Ceea ce ne derutează e faptul că folosim pentru ele același nume ”familie”. Dar suntem în plină omonimie. În orizontul tradiției creștine, ”familia” este una dintre cele două căi prin care credinciosul poate practica despătimirea, lupta la baionetă cu egoismul, pentru a se îndumnezei. Cea de-a doua cale find cea a monahismului. Or, asta înseamnă că această definiție este una mystagogică, adică una care ține de aprofundarea tainei prin care omul devine Dumnezeu, prin care intră în comuniune cu Sfânta Treime. Deci, ea nu poate fi folosită decât de cei care chiar trăiesc într-un orizont creștin. Familia așa cum apare ea menționată în Constituție nu are nimic în comun cu definiția mystagogică. Este vorba despre un cadru juridic dedicat reglementării modului în care doi oameni care vor să trăiască împreună. Este vorba despre moșteniri, dreptul de a primi vizite atunci când unul dintre ei este internat și alte chestiuni care continuă în relația cu statul o realitate deja funcțională: două persoane trăiesc împreună. Avem, ca atare, o asimetrie între juridic și spiritual. La fel cum avem o asimetrie între juridic și moral, sau între juridic și obiceiuri. Dacă te duci în șlapi, pantaloni scurți și tricou la Requiem-um lui Mozart nu ești în afara legii, dar ești în afara etichetei.
Nu cred că în acest moment familia creștină este familia tradițională. Spun acest lucru având în vedere tocmai ocurența atât de rară a înțelegerii și a trăirii cununiei și a familiei ca pe una dintre cele două căi de despătimire și de atingere a uniunii cu Dumnezeu. Familia creștină a fost și ea atinsă de secularizare. Și cred că acesta este motivul profund pentru care foarte mulți creștini confundă definiția mai degrabă secularizată pe care vor să o impună într-un document constituțional cu o definiție creștină. De fapt, ea este foarte puțin creștină. La fel cum foarte puțin creștină este și graba de a-i obliga pe alții să trăiască conform modelului creștin, fără ca aceștia să își dorească să o facă. Creștinimsul fără libertate este o contradicție în termeni.
”Nu cred că în acest moment familia creștină este familia tradițională. Spun acest lucru având în vedere tocmai ocurența atât de rară a înțelegerii și a trăirii cununiei și a familiei ca pe una dintre cele două căi de despătimire și de atingere a uniunii cu Dumnezeu. Familia creștină a fost și ea atinsă de secularizare.”, Andrei Găitănaru, doctorand la Facultatea de Filosofie
Rl: Există o criză a familiei creștine, care impune ca măsură protejarea acestui tip de familie prin Constituție?
Avem, mai degrabă, o criză a înțelegerii sensurilor profunde ale definiție creștine a familiei. Răspunsul nu este în afară, în textul Constituției, ci în interior, în textele tradiției Sfinților Părinți și în participarea la viața Bisericii. Doar că pentru o viață duhovnnicească trăită în profunzime avem nevoie de o ridicare a nivelului pastorației. Avertismentul Părintelui Alexander Schmeman a rămas actual. Cel mai adesea, avem parte de o preoție care prestează servicii, în stilistica infailibilității și auto-suficienței, pentru o clientelă pasivă și lipsită de înțelegere. Or, este greu să regăsești și să trăiești sensurile profunde ale familiei atunci când cei mai mulți păstori nu discern prea bine între sensul duhovnicesc și variile sensuri seculare. M-aș bucura să văd că modelul creștin este din ce în ce mai înțeles și mai trăit. La rândul meu, mă străduiesc să fac acest lucru și constat că nu e tocmai simplu. Sunt sigur însă că succesul reușitei mele nu va veni dinspre Constituție, ci dinspre dimensiunea euharistică a vieții mele. Adică dinspre felul în care lupt cu propriul meu egoism, de felul în mă pregătesc să lucreze în mine Taina Sfintei Împărtășanii, de punerea mea în echivalență cu ceilalți, de calitatea ajutorului pe care îl primesc de la Pastorația Bisericii.
Rl: Având în vedere toleranța promovată de creștinism, cum se explică dorința unei coaliții, care se definește drept creștină, care vrea să impună un standard de familie tuturor românilor?
Potrivit Tradiției Ortodoxe, definiția mystagogică a familiei este dezactivată în interiorul unei relații homosexuale-homosexuale. Din această perspectivă, o familie homosexuală este un oximoron. Pentru că nu poți spera la țintirea despătimirii într-un cadru în care patima este perfect funcțională. La fel cum nu poți descoperi virtuțile liniștii atunci când te aflii în mijlocul vacarmului provocat de claxoanele unor șoferi enervați. E adevărat, îți dai seama cât de multă nevoie ai de liniște, dar cam atât. Evident, două persoane care formează un cuplu homosexual pot avea o căutare duhovnicească, pot participa la viața liturgică a Bisericii. Iar această căutare va fi primită, reglată și aprofundată în cadrul relației tainice cu un duhovnic. Dar ele nu pot cere în mod legitim o recunoaștere ecleziastică a cuplului lor ca fiind de tipul unei ”familii”, în sensul în care Tradiția Bisericii vorbește, de fapt, despre ”familie”. La fel, noi, creștinii, nu putem impune această definiție celor care, de fapt, nu au nici o chemare către ea. Ceea ce putem face este să încercăm să o trăim exemplar și, mai ales prin aceasta, să o promovăm. Dar nu o putem impune.
