5 august 1969, lângă Orșova. Pe drumul îngust care însoțește Dunărea, Katharina zărește turnul de pază și simte cum frica i se strecoară pe sub piele cu fiecare pas pe care grănicerul îl face spre ea. Repetă în gând, tot mai precipitat, scenariul pe care îl pregătise în amănunt la Berlin, cu multe zile înainte, împreună cu Eva. “Pașaportul”, strigă în românește grănicerul.
O secundă, Katharina nu-și găsește cuvintele, e convinsă că totul s-a terminat. “Suntem turiști, admirăm frumusețea Dunării”, bâiguie tânăra puținele cuvinte în română pe care le-a învățat special pentru acest moment. “Pașaportul”, insistă, rece și nepăsător, grănicerul. Dar Katharina a intrat deja în scenariu. Îi răspunde soldatului, printr-un amestec de engleză și mâini răspândite în aer, că ea și Eva și-au uitat pașapoartele la hotel, în Turnu Severin. “Sorry, sorry”, se scuză, încercând să fie credibilă.
Poate că s-ar fi dat de gol că minte, poate grănicerul s-ar fi apucat să controleze autoturismul, descoperind astfel colacii de înot, dacă nu ar fi intervenit Knut, cu pașaportul său vest-german şi imunitate în România. Grănicerul a făcut un pas înapoi, pasul spre libertatea Katharinei și a Evei.
Citește și: „Cea mai sângeroasă frontieră a Europei”
“Soldatul acela nu a știut, dar a fost atunci stăpânul destinului nostru”, îmi povestește Katharina Bobzin despre marea sa evadare din Germania comunistă, reușită acum 46 de ani, prin România. “Ar fi putut să ne oprească și ăsta ar fi însemnat finalul poveștii. Un final nefericit, cu siguranță: aș fi fost extrădată înapoi în Republica Democrată Germană, aș fi făcut închisoare și m-ar fi așteptat o viață mizerabilă până la capăt. Dar ne-a lăsat și astfel mi-a deschis drumul către o viață pe care nici nu visam să o trăiesc în Germania comunistă”.
„O viaţă în spatele unui zid îmi făcea rău“
Katharina Bobzin s-a născut în 1946, în partea de est a Germaniei, care tocmai intrase sub ocupație sovietică după cel de-al doilea război mondial. Ulterior, “această mare închisoare în care erau îngrădite libertatea de exprimare și libera circulație” s-a numit ipocrit Republica Democrată Germană (RDG). Primele gânduri că trebuie să părăsească teritoriul roșu i-au apărut Katharinei la 22 de ani. Studia limba arabă și economia la Universitatea Humboldt din Berlin, era interesată de culturile altor țări și voia să vadă toată lumea, dar devenea tot mai conștientă că acest lucru îi va fi refuzat în “democrația” comunistă. “Gândul că urma să îmi petrec toată viața în spatele unui zid îmi făcea rău. Visurile mele erau prea mari pentru un cetățean obișnuit al RDG. Tocmai de aceea am început să îmi doresc să plec de acolo”.
Dar traversarea Cortinei de Fier necesita, în anii 1960, multe precauții și o bună planificare a fiecărei etape. Alegerea traseului corect era esențială, pentru că majoritatea variantelor presupuneau asumarea unui mare risc. Katharina știa asta chiar din familie.
“Fratele meu Hans încercase să fugă înaintea mea. S-a gândit că ar putea scăpa pe la granița dintre Bulgaria și Grecia, dar a fost prins de grănicerii bulgari și extrădat în RDG. A fost condamnat la trei ani de închisoare și a scăpat abia după ce a fost răscumpărat de autoritățile vest-germane cu o sumă mare de bani”. Răscumpărările de deținuți politici de către Republica Federală Germania erau o excepție, fratele ei a avut în cele din urmă noroc. Era, prin urmare, mai bine să nu fii prins.
Împreună cu Eva, prietena ei care dorea de asemenea să fugă din lagărul comunist, tânăra studentă a analizat șansele de reușită pe fiecare rută potențială. “Să trecem direct în Germania de Vest sau în Austria nu era o soluție. Fusese construit deja zidul din Berlin, iar toate celelalte granițe erau foarte, foarte bine păzite. Existau terenuri minate, mii de grăniceri și o zonă de cinci kilometri înainte de fiecare frontieră în care nimeni, în afară de localnicii cu permise speciale, nu aveau voie să intre”.
Cehoslovacia s-a dovedit la fel de periculoasă. Katharina a vizitat această țară, ca studentă, și a descoperit că și acolo, pe graniță, era o zonă de restricție în care nimeni nu avea voie să intre. Iar după “primăvara de la Praga”, din 1968, Cehoslovacia a devenit și mai controlată.
România s-a dovedit astfel soluția câștigătoare. Deși făcea parte din blocul comunist, România a cunoscut, în primii ani după venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu, în 1965, o oarecare relaxare a regimului. Iar discursul istoric al dictatorului român împotriva intervenției sovietice în Cehoslovacia a lăsat impresia că România adoptă un “comunism cu față umană”.
“Am decis cu Eva că România ne oferă cele mai bune șanse de reușită. Românii erau văzuți ca niște rebeli în blocul sovietic. Și, mai important, se învecinau cu Iugoslavia, care era o țară şi mai rebelă în lumea socialistă. Așa încât, dacă ajungeam în Iugoslavia, prin România, puteam trece în Austria și asta ar fi însemnat un singur lucru pentru noi: libertatea”.
Alfa Romeo galbenă
Singura hibă a acestui plan venea însă tocmai din faptul că, din cauza statutului său de rebelă în comunism, România era interzisă est-germanilor care ar fi dorit să o viziteze. Katharina Bobzin mi-a spus că autoritățile din RDG se gândiseră deja că ţara ar putea fi folosită ca o cale de evadare spre Germania de Vest. Aşa încât, ea și Eva au ticluit o altă stratagemă.
Bulgaria, fidelă socialismului, era permisă și redegiștilor, dar numai cu o invitație personală din partea unui bulgar. “Tatăl unei alte prietene de ale mele era cercetător și avea colegi la Sofia. Nu îmi mai amintesc exact cum a făcut, dar a obținut pentru noi o astfel de invitație. Pe baza ei, am cerut o viză de tranzit prin România. Era valabilă trei zile, dar noi nici nu aveam nevoie de mai mult”.
O dată bifate cele două etape, Katharina și Eva au început să se ocupe de ultimele detalii. Cum din România spre Iugoslavia se putea trece, incognito, prin apele Dunării, s-au interesat unde este distanța cea mai mică între cele două maluri ale fluviului și traseul evadării s-a conturat, astfel, natural: pe la Cazane, în zona Orșova, acolo unde Dunărea intră în munții care au împiedicat-o să sape prea mult.
O perioadă au făcut antrenamente intense de înot. După un an de pregătiri, a sosit momentul mult așteptat. La începutul lui august 1969, au zburat cu avionul de la Berlin până la Budapesta. Abia de acolo s-au îndreptat cu trenul până la București. S-au gândit că un bilet de avion direct spre capitala României ar fi atras atenția autorităților est-germane asupra adevăratei lor destinații, care nu era în nici un caz Bulgaria.
La București ajunsese deja Knut, un vest-german non-conformist, prieten de-al Evei. “Eva l-a convins să ne ajute. Knut a venit într-o Alfa Romeo galbenă de care era foarte mândru, dar care la vremea aceea cam atrăgea atenția tuturor. Cu mașina asta am plecat din București până în Turnu Severin, de unde am cumpărat două colace de înot. Apoi am pornit spre Orșova, către drumul îngust despre care văzusem pe hartă că șerpuiește de-a lungul Dunării”.
Înotând în Dunăre și în Nivea
După ce au trecut de grănicerul de la turnul de pază, “mi-ar plăcea, dacă mai e în viață, să-i mulțumesc personal pentru fapta sa”, insistă Katharina, cele două fete au coborât din mașină și s-au ascuns în tufișurile de pe marginea drumului. A rămas ca, între timp, Knut să treacă oficial în Iugoslavia – pașaportul occidental îi deschidea porți închise celor din multilateral dezvoltatele societăţi comuniste – și să le caute a doua zi pe malul opus al Dunării.
Tinerele au rămas ascunse mai multe ore, “ne gândisem că e mai sigur să traversăm fluviul noaptea”, un timp care s-a scurs greu și cu spaime. “Vorbeam în șoaptă una cu cealaltă și ascultam cu atenție toate sunetele care ajungeau la noi. La un moment dat, am auzit o mașină, apoi niște pași și, apoi, spre disperarea noastră, un grup de soldați, care mărșăluiau în zonă. Dar nu ne-au descoperit”.
Katharina îmi povestește aventura ei cu o voce calmă, care nu trădează frica pe care a trăit-o în urmă cu peste patru decenii.
După ce s-a întunecat, au umflat colacele, s-au uns cu multă cremă Nivea, “ca să ne protejăm de frig”, apoi s-au legat una de cealaltă cu o curea, “voiam să fim sigure că vom rămâne împreună”, și s-au strecurat în Dunăre, spre mult visata libertate. O libertate până la care mai erau multe obstacole de trecut.
“Curentul era extrem de puternic și ne-a dus la vale cu o viteză uriașă. Noroc că ne antrenasem înainte. Am înotat cam o oră până să reușim să trecem pe celălalt mal. Murdare, pline de noroi și tremurând de frig și de frică am reușit până la urmă să atingem Iugoslavia. Ne-am ascuns din nou, până dimineață, căutând din priviri mașina galbenă a lui Knut”. Bărbatul s-a ținut de cuvânt și Alfa Romeo și-a făcut apariția în lumina dimineții. Fetele și-au schimbat hainele și toți trei au pornit spre granița Austriei.
Adică spre încă o frontieră pe care urmau să o treacă ilegal, pentru că nu au vrut să le arate vameșilor iugoslavi pașapoartele lor est-germane. Încă nu scăpaseră de teama că vor fi prinse și deportate. “A trebuit să ne ascundem pe acoperișul a două autocare englezești. Acestea se întorceau cu britanici dintr-o excursie și portbagajele de pe acoperiș erau pline de corturi și saci de dormit, sub care ne-am băgat și noi. Am avut noroc că la vamă nimeni nu și-a bătut capul să le verifice. Apoi, câțiva kilometri după ce am intrat în Austria, autocarele au oprit și am putut coborâ, înghețate bocnă, dar cu o căldură puternică în suflet”.
Katharina Bobzin a reușit să evadeze din lagărul comunist pe care-l detesta. O evadare pe care studenta de atunci, acum o respectată profesoară de arabă în Germania unificată, care lucrează în prezent la un manual de predare a acestei limbi pentru studenții germani, a ținut-o minte până la amănunt. “Am avut coșmaruri mulți ani după acea călătorie. Dar a fost un preț mic în comparație cu ceea ce am primit ulterior”.
Dunărea pe la Cazane, locul de evadare pentru est-germani
Katharina Bobzin nu a știut, până la discuția noastră, că traversarea înot a Dunării pe la Cazane a fost o rută preferată și de românii care fugeau din lagărul comunist. “Nu aveam cunoștință de acest lucru. Știu că ruta a fost folosită des de est-germani. Alți trei frați de-ai mei au fugit din RDG pe același traseu pe care l-am urmat și eu, exact un an mai târziu. Au trecut înot Dunărea din România în Iugoslavia, dar, spre deosebire de mine, s-au dus direct la Ambasada RFG din Belgrad, care le-a dat pașapoarte vest-germane. Așa că au putut pleca legal din Iugoslavia spre Italia. Eu nu am știut că pot face asta”, mi-a dezvăluit Katharina. Şi-a amintit că, în 1971, un alt prieten, tot student, a încercat la rândul său evadarea prin România, dar a eșuat. “A fost prins și dus în Germania de Est, unde a stat închis trei ani”.
Postul de radio Deutsche Welle a relatat, în 2009, într-un material despre trecerea frauduloasă a frontierei pe la Dunăre, că istoricul german Georg Herbstritt a descoperit un alt caz din 1972, când un cetăţean din RDG a fost ucis în timp ce încerca să treacă frontiera la Jimbolia. “Într-un proces-verbal este menţionat şi numele soldatului care a tras în cetăţeanul respectiv şi care l-a omorât. Potrivit lui Herbstritt, acesta se numeşte Ioan Iagă sau Ioan Jagă”, relatează postul de radio, fără a insista asupra subiectului.
Katharina Bobzin nu s-a mai întors niciodată în România, după acea aventură de câteva zile din 1969. Și-a dorit să facă acest lucru în urmă cu zece ani, dar pentru că frații ei s-au îmbolnăvit, vizita a fost anulată. Femeia încă speră să-l poată găsi pe acel grănicer de la Orșova. Îi datorează, cumva, toți cei 46 de ani care au trecut de atunci.
16.000 de români au încercat să fugă din țară
Acolo unde Dunărea intră în munți și, din această cauză, se îngustează foarte mult, pe la Cazanele Mari și Cazanele Mici, era locul cel mai bun pentru fuga din țară a celor care doreau să scape de lagărul comunist. „România liberă“ a relatat în 2008 povestea unor călăuze care au ajutat mii de români să traverseze fluviul spre Iugoslavia. Ruta a fost folosită mai ales după 1960, cu o amplificare spre finalul regimului, în anii 1980. Fugarii veneau din toată țara și încercau să treacă apa fie în bărci gonflabile, fie în simple camere cu aer de mașină. Alții își confecționau bărci împănate cu stuf, ca să poată fi confundate de la distanță cu cioturile sau gunoaiele care plutesc pe Dunăre.
Citește și: Calauza pentru evadatii din „Epoca de Aur”
Treceau și câteva zile până când călăuza decidea că a venit momentul plecării, după cum a povestit Alexandru Simian, un localnic din zona Orșova care a fost ghid pentru mulți fugari. Traversarea avea loc numai în nopțile când luna era acoperită de nori. Unii nu reușeau să atingă malul iugoslav, fie pentru că se înecau, fie pentru că erau împușcați de grănicerii din ambele țări. Alți temerari erau prinși și returnați în România, unde erau condamnați la închisoare.
Din păcate, nu există statistici clare cu numărul celor care au încercat să treacă ilegal frontiera României socialiste. Potrivit Deutsche Welle, unele date arată că numai în perioada anilor 1980-1989, 16.000 de persoane au avut o astfel de tentativă. 12.000 au fost prinşi și numai 4.000 au izbutit să ajungă la destinație.
