Retelele care ajutau fugarii inainte de 1989 sa treaca Dunarea pe la "Cazane" reprezinta si astazi un subiect tabu pentru multi dintre localnicii din zona Orsovei. Frica de turnatori si de agenti infiltrati ai Securitatii mai domneste inca printre oameni, chiar daca vremurile s-au schimbat. Una dintre cele mai cunoscute calauze de atunci, Alexandru simian, a acceptat totusi sa ne povesteasca cum functiona mecanismul care a scos din lagarul comunist zeci de mii de romani. simian a platit si el tribut acelor vremuri. In 1988 a fost arestat, anchetat si torturat de Securitate, iar familia sa a fost supusa unor presiuni greu de imaginat in timpurile noastre.
Oamenii spun azi ca secretele Dunarii au fost aruncate in Cazane si nimeni n-o sa le mai scoata vreodata din strafundurile involburate ale fluviului. Daca te duci sa cauti povesti despre timpurile de mult apuse, fie la Orsova, fie mai sus, pe firul apei, la Eselnita, Dubova si Svinita, gasesti fara probleme pescari care sa-ti vorbeasca de munca lor, de orice altceva. Dar daca intrebi ce se intampla prin locurile astea pana in 1989, daca vrei sa stii mai multe despre fuga romanilor la sarbi, daca ai de gand sa cunosti ceva in legatura cu retelele de calauze care le-au inlesnit fugarilor drumul spre liberate, atunci multi localnici iti vor intoarce spatele, asa cum ni s-a intamplat si noua. Am descoperit cu surprindere ca in aceasta parte a Romaniei mai sunt barbati si femei in toata firea care se tem si azi. Se tem sa scoata la lumina zilei, cum ziceau unii, "secretele din Cazane".
Pe acolo pe unde Dunarea e stransa in clestele muntilor si albia raului e mai ingusta, pe la Cazanele Mari si Cazanele Mici, era locul cel mai bun pentru iesirea din tara. Ne-au uimit mai ales vorbele unui batran, care n-ar baga mana in foc pentru democratia si libertatea din Romania. "E-he, nu se stie cum sunt vremurile, daca nu s-or intoarce timpurile cele vechi, asa ca mai bine nu va spun nimic, desi stiu multe", zice mosul cu vocea tremuranda. Altii ne-au dat de inteles ca se tem si azi de posibile represalii impotriva fostelor calauze.
Acasa la Simian
Printre atatia ochi iscoditori si neincrezatori in intentiile noastre am dat si de cineva dispus sa rupa tacerea. Am fost trimisi la Alexandru simian, despre care lumea ne-a spus ca i-a ajutat pe multi sa treaca Dunarea, dar a si facut puscarie din cauza asta. "El o sa vorbeasca", ne asigura binevoitorul care ne-a trimis la "una dintre cele mai mari calauze de pe Dunare". Ajunsesem in Eselnita, o comuna aflata la vreo sase kilometri de Orsova, de unde Cazanele incep sa-si arate silueta colturoasa. O luam pe ulitele largi si pustii, trecem peste un podet, cum ne fusese indicat, apoi oprim in fata unei case cu peretii cerniti de trecerea timpului. Batem in poarta si ne iese in intampinare o femeie cu fata blanda, bucuroasa de oaspeti, care ne pofteste sa ne racorim la umbra, sub bolta plina de struguri, la o masa din lemn. Aflam de la gazda ca sotul e plecat la pescuit, dar ca se intoarce repede, ba mai trimite si un vecin sa-l cheme pe barbat acasa.
Armistitiul victimelor cu turnatorii
Fata de tacerea de pana acum, femeia din fata noastra are o cu totul alta atitudine, dar la un moment dat isi aduce aminte si de turnatorii din cauza carora barbatul sau a fost arestat in 1988. Se opreste brusc, de parca era pe cale sa spuna mai mult decat trebuie. Nu vrea sa intre prea adanc in sfera denuntatorilor, desi ne da de inteles ca, dupa 1990, turnatorii si victimele lor au trait pe meleagurile acestea intr-un fel de armistitiu. "Se turnau intre ei nu numai vecinii, ci si rudele", auzim noi. Asa se explica tacerea care domneste in localitatile de pe malul Dunarii. Nimeni nu spune nimic, ca sa nu se strice echilibrul intre cele doua "tabere".
Ceva mai tarziu, cand l-am intalnit pe Alexandru Simian, om la 58 de ani, de statura medie, sprinten, cu privirea agera si vorba apasata, am aflat ca omul acesta nu a vrut pana acum sa-si vada dosarul de Securitate. "O sa-l cer pe la 80 de ani, cand n-o sa mai am putere, sa vad atunci cine m-a turnat", ne-a zis fosta calauza. Nu vrea sa stie acum numele consatenilor sai, poate chiar al rudelor, care l-au dat pe mana autoritatilor comuniste. Exista o "sete" a victimei de a-si face dreptate cu mainile sale. Tocmai de aceea prefera sa amane adevarul, ca sa nu faca acum ceva necugetat.
Familie de "chiaburi"
Era putin uimit omul cand ne-a cunoscut, pentru ca n-a mai venit nimeni pana acum sa-l intrebe despre vremurile acelea. "Daca ati venit la noi, trebuie sa ciocnim un pahar", ne invita gazda, care nu stie cu ce sa ne mai serveasca. Atmosfera ramane destinsa chiar si atunci cand barbatul incepe sa ne povesteasca despre anii care i-au adus atatea necazuri. Se trage dintr-o familie de "chiaburi", cum erau catalogati oamenii gospodari in vremea comunismului, astfel ca "atunci cand eu aveam numai un an toata familia mea a fost deportata in Baragan". Asta se intampla in 1951. Parintii si cei patru copii ai lor au stat cativa ani intr-un catun, pana cand li s-a permis sa se intoarca in locurile de bastina.
Dar problemele n-au disparut, mai ales cand, peste ani, Alexandru simian a fost dat afara din Primaria Eselnita, unde lucra ca tehnician, pentru ca refuzase sa fie membru de partid. Asa s-a decis sa fuga din tara. Dar mai intai a inceput sa-i ajute pe altii sa treaca Dunarea. "Eu ma gandeam ca cei pe care ii treceam la sarbi ma vor ajuta mai tarziu sa-mi fac si eu un rost in Occident", ne expune omul planul pe care si-l facuse atunci.
Zeci de mii de fugari
Se crease pe malul Dunarii un adevarat sistem al calauzelor. Asa au reusit sa treaca pe malul fostei Iugoslavii "zeci de mii de romani", dupa aprecierea gazdei noastre, mai ales dupa 1960, cu o amplificare a "traficului" in anii '80. Fugarii veneau din toata tara. Multi isi procurau din timp diverse mijloace pentru a traversa Dunarea, de la barci gonflabile pana la simple camere cu aer de la masini. Punctul de intalnire era la Herculane. Calauza lua mai intai bagajele respectivului om si le aducea la Eselnita, de exemplu, daca pe acolo se facea trecerea peste Dunare, iar dupa un timp venea si cel care urma sa plece din tara. Fugarul era gazduit de anumite familii de incredere. Treceau si cateva zile pana cand calauza decidea ca a venit momentul plecarii.
Asta se intampla numai in noptile pline de "smoala", cand Luna era acoperita de nori. Au fost situatii dramatice. Spre exemplu, o femeie a trecut Dunarea cu cei sase copii ai sai pusi in barca. Altii isi confectionau un fel de barca impanata cu stuf, astfel incat ambarcatiunea putea fi confundata de la distanta cu cioturile sau gunoaiele care pluteau pe apa. "Unii foloseau tuburi de oxigen cu reductie, sa prinda viteza la traversare", isi aminteste omul nostru.
Limbaj codificat
Toti cei care faceau parte din acest sistem al calauzelor foloseau un limbaj codificat, incercand astfel sa evite contactul cu informatorii Securitatii, care se dadeau, la randul lor, drept calauze ori doritori sa fuga din tara. "Eu aveam interdictie sa ma apropii de malul Dunarii, dar altii o puteau face fara probleme", zice sateanul. Existau suspiciuni de colaborare cu autoritatile comuniste si in privinta unor localnici care se ocupau nestingheriti cu micul trafic dintre romani si sarbi, prin care erau aduse in tara noastra diverse produse din Iugoslavia. Trecerea fluviului era foarte periculoasa, mai ales dupa ce nivelul apei a crescut, ca urmare a construirii hidrocentralei.
"Dunarea pare linistita, dar curentii sunt foarte puternici", auzim de la "calauza" noastra de acum, care ne-a dus pe malul golfului Eselnita. Aici era unul dintre locurile de fuga. "Granicerii romani trageau in tot ce misca pe Dunare. Daca omorau pe cineva, dadeau vina pe granicerii sarbi. Curentul fluviului are o anumita directie. Majoritatea cadavrelor ajungeau pe malul iugoslav. Fugarii prinsi inainte sa ajunga la Dunare erau batuti de militieni", povesteste barbatul.
Cu lanturi la picioare
Cel care i-a ajutat pe altii sa fuga din tara n-a mai apucat sa plece, la randul sau, pentru ca Alexandru simian a fost arestat la Herculane, in 1988, chiar in momentul intalnirii cu un alt "oaspete" de-al sau. De atunci a inceput calvarul anchetei si batailor la Militia din Turnu Severin. "Am fost batut cu bata de corn la talpi si pe spinare. Cornul e un lemn de esenta tare", ne explica cel catalogat de autoritatile comuniste ca fiind "dusmanul poporului". Dupa trei luni de ancheta, "invinuitul" a fost adus la proces, la Judecatoria din Turnu Severin, cu lanturi la maini si la picioare. Era o incercare de intimidare din partea Securitatii, ca sa nu mai faca si altii ce facuse acest condamnat. "N-am divulgat pe nimeni in ancheta.
Ei au vrut sa le dau toata reteaua de calauze. Daca faceam asta, vreo 30 de oameni ar fi fost arestati", zice mehedinteanul. Culmea e ca unul dintre anchetatori ii fusese coleg de liceu. A fost condamnat la patru ani inchisoare, dar apoi i s-a dublat pedeapsa, "pentru ca un procuror n-a fost multumit de cati ani de carcera primisem". Cert este ca la vremea aceea inchisorile comuniste erau pline de calauze ori fugari. "La o camera de 67 de persoane erau 25 de condamnati cu frontiera", se refera omul la perioada in care a fost incarcerat la Poarta Alba. Cei condamnati "pentru granita" au fost eliberati chiar in ziua caderii regimului comunist.
Amprentarea copiilor
Dar nu numai calauza a fost pedepsita, ci si familia sa, mai ales ca barbatul ii lasase acasa pe sotia lui si pe cei patru copii ai lor. Asta a insemnat perchezitii la domiciliu, ba chiar si amprentarea tuturor membrilor familiei, la care s-au adaugat presiunile asupra femeii de a divorta. De aici ar fi existat riscul ca toti cei patru copii sa fie trimisi la orfelinat. "Au vrut sa-mi distruga familia, nu sa ma distruga doar pe mine", il vedem pe omul din fata noastra cum se incrunta. Mai mult de atat, sotii simian aveau stransi, dupa ani de munca, 170.000 de lei. Era o mica avere la vremea aceea, pe care ar fi folosit-o ca sa-si incropeasca un viitor dupa ce ajungeau in Occident daca ar fi reusit sa fuga din tara.
"Banii astia nu i-am mai vazut dupa 1990, desi am vrut sa-i recuperez. S-a facut, la momentul perchezitiei, un proces-verbal, deci exista un act care dovedeste ca banii au existat. Nu am gasit pana acum acel document. Am fost pe la diverse autoritati si mi s-a spus ca banii n-o sa-i mai vad in veci", ne marturiseste gazda, care nu are statut de detinut politic, pentru ca nu a dorit neaparat sa obtina asa ceva.
Un "suvenir" din vremurile vechi
Nu plecam inainte de a-l intreba pe interlocutorul nostru daca pastreaza ceva, un obiect, din vremurile acelea tulburi. si in acel moment, fara sa stea pe ganduri, omul isi scoate cureaua de la pantaloni si ne arata semnele incrustate pe ea. Sunt un fel de stelute. "Astea sunt semne facute in inchisoare de cei care erau cu mine acolo, sa fie ca amintire prin ce-am trecut", zice barbatul. Asa se face ca de mai bine de 18 ani poarta cu el acest "suvenir". Zi de zi. Ca un semn ca n-a uitat nimic. Poate ca in adancul sufletului sau e inca furtuna. Desi n-a vrut sa ne arate ce-l framanta cat timp a stat de vorba cu noi. Poate ca si in sufletele altora de pe aici e acelasi tumult. si cand te uiti la meleagurile acestea de o frumusete aparte, zici ca de cand lumea e liniste si pace…
