România Liberă continuă publicarea poveştilor oamenilor care au ajuns revoluţionari fără a fi motivaţi ideologic, ci doar de dorinţa de a contribui la răsturnarea regimului communist
La Cluj, au murit în în decembrie 1989 24 de oameni. Jumătate dintre ei avea sub 30 de ani. Cei mai mulţi au căzut la fosta fabrică de bere sau la fostul hotel Astoria, dar au fost şi oameni ucişi alte părţi, cum ar fi actuala Piaţă a Unirii. Laszlo Alexandru a trăit evenimentele din acele zile faţă în faţă cu cei care au tras focuri de armă. Nu a fost împuşcat, dar viaţa sa a fost marcată pentru totdeauna.
Erou din întâmplare
„A fost o întîmplare faptul că în seara de 21 decembrie 1989 mă găseam pe strada Moţilor din Cluj, în fruntea primului grup de manifestanţi care încerca să forţeze trecerea prin lanţul de trăgători spre centrul oraşului. Însă nu despre reacţiile mele personale doresc să scriu acum. Aş vrea să vă relatez despre ofiţerul care ordona foc împotriva civililor neînarmaţi. Crăcănat cu cinism la doi-trei metri în faţa celorlalţi militari – ca dovadă că n-avea a se teme de vreun glonţ venit dinspre noi – m-a uluit agresivitatea lui patologică. Trec peste detaliul că n-am auzit nici o somaţie din partea sa. Admit şi ipoteza că prima rafală putea fi îndreptată în sus, căci nu-mi amintesc gemete de răniţi în primele secunde. Dar apoi armele au coborît pe orizontală. Am văzut gloanţele care izbeau la un metru de capul meu. În stînga, pe trotuar, au omorît o fată tînără! Îi răspunde un alt ecou: mai în spate a murit un bărbat!
Ne-am repliat de după cele patru camioane care ne serviseră drept scut spre porţile şi prin curţile laterale. De acolo le strigam: „Criminalilor! Vă vom judeca! Îi omorîţi pe fraţii şi surorile voastre! Asasinilor!”. Ne răspundea tot el, din fruntea plutonului, cu revolverul. (…)”, spune Laszlo Alexandru.
Ofiţer mincinos
„Apoi i-am citit declaraţiile mincinoase date în faţa procurorului militar care ancheta evenimentele de la Revoluţie. Scornea cu neobrăzare că noi, manifestanţii, l-am atacat pe el. Că el a încercat să ne ia cu vorba bună. Că nu el a tras. Că nu el e răspunzător. Că el a îndeplinit doar ordinele primite. Singurul lucru important pe care l-am aflat atunci a fost cum îl cheamă: Ioan Laurenţiu Cocan. Am început să scriu despre el. Să relatez ce-am văzut cu ochii mei.
A trecut timpul. Am ajuns în plină democraţie de-a lui Emil Constantinescu. Am asistat buimăcit la tentativa ministrului ţărănist Dudu Ionescu de-a graţia crimele din Decembrie ’89. Apropo, ştiţi care e bancul secolului (trecut)? Să vezi un reprezentant de frunte al partidului justiţiarilor din România vrând să graţieze un delict de amploare naţională înainte de a-l judeca!
A mai trecut ceva timp. Sîntem în primăvara anului 2002. Altă democraţie, altă distracţie: a lui Iliescu Bis (sau Tris). Se inventează noi posturi de televiziune, cu studiourile amenajate prin bucătării de bloc, la uscător, în spate după şură, colo-şa prin vecini. Care e lucrul cel mai abject şi stupefiant care nu s-a făcut încă în România? Să aducă un serial killer în transmisiune directă. Faptul că ucigaşul, care în condiţii de semi-normalitate n-ar beneficia la Gherla nici măcar de pachet, îşi insultă propriile victime de pe micul ecran (toţi revoluţionarii erau troglodiţi şi beţivani, toţi morţii, nişte derbedei), nu mai are nici o relevanţă”, scrie Laszlo Alexandru, unul dintre cei mai importanţi intelectuali clujeni.
(Sursa: „Toate pînzele sus! „ polemici, Cluj, Ed. Grinta, 2005)
