Trebuie spus ca de-a lungul celor 45 de ani au existat si trei eliberari consistente, fie prin gratieri, fie prin amnistii. Ele erau impuse de factori externi, dar uneori motivate si de lupta pentru putere in cadrul partidului. Prima relaxare a fost in 1955, in atmosfera Conventiei de la Geneva, cand Eisenhower si Hrusciov au convenit asupra unei liberalizari a relatiilor internationale, dar si a Gulagului, atat in URSS, cat si din tarile-satelit. Era si o conditie pentru admiterea in ONU, tinand cont de flagrantele violari ale Declaratiei Universale a Drepturilor Omului, care fusese votata de forul mondial inca din decembrie 1948. Au fost desfiintate cateva inchisori politice si o parte din detinutii cu pedepse mai mici au fost lasati liberi, fiind rearestati sub diverse pretexte, dupa revolutia maghiara, in '56, '57, '58, '59, '60.
O a doua relaxare a fost in 1964. Gratierea, generala de asta data, inceputa cu un an in urma, a fost incheiata in august, avand in primul rand o motivare externa: Partidul Muncitoresc Roman (Comunist) isi clama independenta fata de Moscova, antamand relatii comerciale cu tarile occidentale. La mijlocul lunii august 1964, inchisorile si lagarele de munca au fost „eliberate”, ceea ce nu inseamna ca politica de teroare si intimidare nu a continuat dupa moartea lui Gheorghiu-Dej, venirea la putere a lui Ceausescu si, respectiv, inlaturarea din fruntea Securitatii a tortionarului Alexandru Draghici. Aceasta continuitate s-a soldat cu mii si mii, dar nu cu sute de mii de arestari si anchete ca in perioada Gheorghiu-Dej. Intr-un singur registru de iesiri din anii '80, la inchisoarea Aiud, istoricul Marius Oprea a descoperit 331 de detinuti politici. Dar era un singur registru si, din pacate, accesul la aceste arhive este azi inca imposibil, „descoperirile” sunt intamplatoare si nu se poate, nici pentru ultima perioada, stabili numarul exact al detinutilor politici.
In orice caz, desi relatiile externe erau deja total degradate si „clauza natiunii celei mai favorizate” era amenintata, in 1988 a fost aplicata o a treia gratiere importanta (e adevarat, intr-un cadru „festiv”, cu ocazia celei de-a 70-a aniversari a dictatorului), detinutilor politici permitandu-li-se chiar ca, la iesirea din inchisoare, sa emigreze in Occident. Era o modalitate a regimului de a-si asigura „linistea”.
In schimb, Ceausescu si-a inventat o metoda de aparare mai perfida, prin politica de indoctrinare si manipulare, prin schimbarea componentei sociale – mutarea taranilor la oras si inchiderea lor in dormitoarele de la marginea marilor orase – si, in general, prin teroarea profilactica, prin urmarirea la vedere, prin inmultirea la scara mare a retelelor de informatori, prin ingineria social-educativa care a dus la crearea „omului nou” si la aceasta degringolada care a caracterizat si caracterizeaza inca populatia.
Orice gest de independenta era sanctionat, fie ca era vorba de greva minerilor din Valea Jiului (1977), de la Motru (1981), fie de miscarea de la Brasov (1987), ai caror protagonisti au fost deportati spre alte locuri de munca. Tot atat de prompt au fost inabusite protestele lui Paul Goma (1977), ale SLOMR-ului doctorului Ionel Cana (1979) sau atitudinile curajoase ale Doinei Cornea, ale lui Vasile Paraschiv, Gheorghe Ursu (ucis in arest in 1985), Radu Filipescu, Iulius Filip, ale sindicalistilor de la Zarnesti sau ale ziaristilor de la „Romania libera”. Dar si ale unor intelectuali, studenti, muncitori, ale unor fosti detinuti, supusi anchetelor neintrerupte, hartuielii si arestului temporar, dati afara din servicii, izolati de anturajul lor si uneori chiar de familie. Directia de Cercetari Penale din Calea Rahovei si filialele ei din tara au fost in continuare laboratoare ale terorii, in care au fost maltratati in anchete, si uneori chiar ucisi, mii de oponenti ai regimului.
