Dacii din cetatea Apoloun își reclădesc comunitatea

Construim, mai greu, mai uşor, case, poduri, autostrăzi. Dar cel mai important e să zidești conştiințe. Asta se face în comuna Cricău din judeţul Alba. Acolo i-am cunoscut pe „dacii din cetate“, uniți în jurul ideii de a readuce la viaţă spiritul uneia dintre cele mai puternice fortificaţii de pe vremea lui Decebal, cetatea Apoloun.

Zona este marcată, de nouă ani încoace, de un eveniment care a căpătat deja notorietate națională, „Festivalul cetăților dacice“, susţinut de Consiliul Județean Alba și Muzeul Unirii din Alba Iulia. Sunt cinci localități în acest județ care găzduiesc festivalul, pe teritoriul lor aflându-se vestigii dacice sau romane, la Cricău, Cetatea de Baltă, Cugir, Ighiu și Săsciori.

De şase ori campioană

Festivalul a semănat până acum cu Eurovisionul. De pildă, localitatea care câștigă în acest an concursul, va organiza întrecerea din anul următor. Este drept că se va schimba situația, începând din 2016, cele cinci localități urmând să-şi primească, pe rând, oaspeții, an după an. Dar, după vechiul regulament, Cricău se deosebește de celelalte surate ale sale, pentru că a găzduit, până acum, de șase ori acest festival. Cel mai recent chiar în acest an, pe 20 și 21 iunie.

Dovada maturităţii

Fiecare comună are câte o echipă de flăcăi. Gata să-și dovedească iscusința la aruncatul greutăților, al suliței, la alergat. Așa cum, pe vremea dacilor, era un timp al celor care treceau din copilărie în rândul bărbaților, prin curaj și putere dovedind că sunt pregătiți să treacă pragul maturităţii. Am vrut să-i cunosc pe oamenii din Cricău. Dincolo de luminile festivalului şi de aplauzele turiștilor. Să-i înțeleg pe „dacii din cetate“.

Piatra Craivei

Sunt trei sate cu aproape 2.000 de suflete, în total, în componenţa acestei comune, unul care a dat numele localității, plus Tibru și Craiva. Ce remarc este că, asemeni izvoarelor care își caută drum spre râul unde se varsă, în acest loc văd cum ulițele satelor fug aproape toate spre cer. Casele se află la poalele uneia dintre cele mai importante cetăți dacice, Apoloun. Cocoțată cândva pe vârful unei stânci, la 1.078 de metri altitudine, din masivul Piatra Craivei. Pe sub umbra muntelui trecea un drum, în vremea romanilor, Via Magna, de la Apulum către Napoca. Și de-a lungul său, în spațiul dominat de Trascău, se înșirau comunități care însuflețesc și azi acest pământ, Șard, Ighiu, Țelna, Bucerdea Vinoasă, Craiva, Cricău, Tibru, Gâlda de Jos, Bărăbanț.

Asociaţie în numele istoriei

S-a născut, cu doi ani în urmă, ideea unei asociații, „Dacii din cetate“, în Cricău. M-am întâlnit cu o parte din membrii ei, Ilie Stremțan, președintele, Ioan Căliman, medic de familie, Ioan Lupșan, economist. Mi-au povestit ce știu. Despre trecutul acestor locuri. Sunt atât de bine puşi la punct cu informaţiile, încât ai impresia că te afli în faţa unor muzeografi. Mi-au spus că în arătura plugului îți răsar, la tot pasul, urme ale dacilor și romanilor. Nu stau pe gânduri și aleargă la Muzeul din Alba Iulia, să ducă vestigiile la bună păstrare, fragmente ceramice, de cele mai multe ori.

Satul dacic

Planul de căpătâi al „dacilor din cetate“ este construirea unui sat după specificul arhitectural din urmă cu 2.000 de ani. Aşa cum însuşi principiul asociaţiei grăieşte, anume promovarea culturii şi tradiţiilor din străvechile timpuri. Discuţii pe această temă au avut deja loc şi la Primăria din Cricău, care pregăteşte un plan de dezvoltare turistică al localităţii, spune edilul Emil Lupşan, dar şi la Consiliul Judeţean Alba şi la Muzeul Unirii din Alba Iulia, aflu de la preşedintele asociaţiei, Iulian Stremţan. Pentru că specialiştii vor da verdictul asupra modului în care fiecare piatră se va ridica, în conformitate cu anticele tehnici constructive. Satul va fi amplasat pe un platou, în vecinătatea vechii cetăţi Apoloun, şi va avea o suprafaţă de 0,63 de hectare, conform schiţei care mi-a fost prezentată. Aflu, în acelaşi timp, că există deja firme din Alba dispuse la susţinerea acestui proiect, estimarea investiţiei fiind de 20.000 de euro. Tot ce mai trebuie făcut este obţinerea avizelor necesare, nefiind exclus ca lucrările să înceapă în acest an. Ar însemna că, în 2016, turiştii vor avea aici o destinaţie extrem de interesantă, simţind pe pielea lor cum e să trăieşti într-o gospodărie descrisă până acum numai în cărţile de istorie. Ascultându-i și privindu-i pe „dacii“ anului 2015 îmi dau seama că n-au nevoie de antichitatea costumelor, pentru că felul în care se poartă le trădează milenarul sufletului. Ar trebui să vă duceți acolo, în satele de la poalele cetății Apoloun, și-o să vă convingeți că nu e doar o simplă impresie.

Programa şcolară despre istoria locală

Senzația asta e mai evidentă atunci când vorbești cu directoarea Școlii Gimnaziale „Decebal“ din Cricău, Ionela Blagu, profesoară de educație fizică.

A scris mai întâi, în 2004, monografia comunei în care s-a născut. Pe urmă, în 2008, a conceput programa școlară, opțională, de tradiții și obiceiuri locale. Și de atunci, din anul 2008, programa aceasta, valabilă pentru clasa a V-a, este învățată de elevii acestei școli. Nimeni nu lipseşte de la cursuri. Copiii află despre zbuciumata istorie a cetății Apoloun, pe care romanii au distrus-o, iar apoi au ridicat, pe locul unde se află acum Alba Iulia, un puternic castru, numit Apulum. Dar locul acesta, cel din apropiere de Cricău, nu-şi pierduse importanţa strategică, astfel că în perioada medievală apare o nouă fortificație, cunoscută drept cetatea de la Piatra Caprei. Elevii mai învață și despre obiceiurile dacilor, meșteșugurile lor. Nu sunt uitate nici tradițiile care au existat aici și după epoca dacilor. Profesoara își duce elevii, în fiecare an, sus, la cetate, pe drumul forestier de patru kilometri, de-a lungul Văii Cricăului, amenajat de comunitatea locală. Orice turist se poate duce până acolo, condus de marcaje, nici efortul fizic nu e prea mare.

„Pui de dac“

Noutatea acestui an, cu ocazia celei de-a IX-a ediții a Festivalului cetăților dacice, a fost concursul de cultură generală organizat la școala din Cricău. Ocazie cu care elevii din toate cele cinci comune participante la festival au avut de răspuns la întrebări despre cultura, tradițiile și meșteșugurile dacilor. Nu întâmplător elevii au fost numiți „pui de dac“. Mi-a mai spus directoarea și că, după ce a demarat programa școlară dedicată tradițiilor locale, a făcut încă un pas, organizarea unei gospodării tradiționale, mai întâi în școală, apoi într-o clădire apropiată, pentru că acolo era mai mult spațiu.

Poți să vezi tot ce are omul în casa lui, mobilă, vase, unelte, haine. Lucruri care arată modul de viață din vremuri străvechi, specific acestei zone. Copiii au mers, alături de profesorii lor, din casă în casă, prin cele trei sate din Cricău și le-au spus oamenilor să nu mai arunce trecutul, ci să-l aducă în noul muzeu etnografic. S-au adunat aproape 1.000 de obiecte. „Este foarte important să schimbăm mentalitățile. De la educație pornește totul. Oamenii au văzut ce am făcut aici și nu-și mai aruncă lucrurile moștenite de la străbunici. Preferă să le aducă la muzeu“, mă anunță directoarea școlii.

Hodăiţa

Cu obiceiurile de peste an e mai greu. Multe s-au topit. Se mai ține, la începutul postului Paștelui, un ritual numit Hodăița. Tinerii merg pe dealuri cu ghemotoace aprinse, învârtind deasupra capului focul, strunit cu o sârmă. Apoi se fac focuri mai mari, din loc în loc, iar tinerii petrec în jurul lor. Sunt momente pe care însăși directoarea, femeie tânără, le trăieşte, alături de consătenii ei. O găsisem acum în propriu-i birou, printre hârtii, specifice birocrației de sfârșit de an școlar. Când a auzit despre ce-o întreb, a lăsat totul și mi-a povestit despre programa școlară, despre elevii ei, mi-a arătat muzeul, mi-a descris obiceiurile locului.

„Păcatul cel mare al oamenilor de azi e că nu mai citesc“

Mă întorc la medicul de familie Ioan Căliman, o adevărată enciclopedie a localității. „Păcatul cel mare al oamenilor de azi e că nu mai citesc“, spune omul, de­zamăgit. Pasiunea sa pentru istorie vine din vremea studenției, la Cluj. Nu e loc din comuna lui de care să nu poată povesti, în amănunt. Și nu doar din ce scrie în cărți. Mai ales din ce trăiește. Au fost șantiere arheologice în satele de la poalele cetății Apoloun. El, doctorul, ca și mulți alți săteni de pe-aici, au pus mâna să ajute specialiștii. Pentru că e de muncă într-o asemenea întreprindere științifică. Vorbește apoi despre Craiva de Sus, un sat strămutat la începutul anilor ‚60. Era foarte aproape de cetate, dar alunecările de teren i-au alungat pe oameni de acolo. De când s-a făcut asociația din Crăcău, au fost aduși istorici și arheologi de la Alba Iulia care au vorbit  comunității despre importanța vestigiilor din aceste locuri. Oricând istoria mai scoate capul din pământ. Și oamenii trebuie să-și dea seama că trăiesc alături de umbrele trecutului.

Lecţie de istorie

Aflu, în continuare, de la interlocutorul meu despre ce a scris poetul Ovidiu în „Consolatio at Liviam“ despre „Dunărea cea violentă și îndepărtatul Appulus dacis“. Protemeu, la rându-i, indică aproape cu exactitate locul cetății Apoloun, construită în secolul al II-lea, înaintea erei noastre, de regele dac Robobostes, cu ziduri de trei metri grosime și o incintă de 67 pe 36 de metri. Tehnica deosebită în care au fost ridicate zidurile demonstrează importanța acestei cetăți, în rândul suratelor ei din Dacia. „Blocuri de piatră cioplite paralelipipedic, cu câte un stâlp, tot din piatră, așezat vertical, la distanță de un metru și jumătate, unul de altul“. Piatră mărunțită și pământ erau așezate, ca un fel de umplutură, în interiorul ziditurii, pentru a-i da și mai multă rezistență. „Tehnica de construire diferă de restul cetăților dacice din Munții Orăștiei“. Poate că nu întâmplător s-a perpetuat legenda care spune că regele Decebal s-a retras tocmai la Apoloun, atunci când regatul său se clătina în fața nimicitorului atac al romanilor. Aici și-ar fi curmat viaţa, iar capul său s-ar afla îngropat în Piatra Craivei. După ce te-ai apropiat suficient de mult de locul acesta, zărești, agățată de nori, o cruce.

Biserica veche de 800 de ani

Dacii și romanii au rămas legaţi unii de alţii, pe vecie, la Cricău. Asta vezi în zidurile bisericii reformate, a cărei istorie te duce până în anul 1220, când, potrivit documentelor, e ridicată de primii coloniști sași. Cu toate că azi localnicii îi spun biserica ungurească, din cauză că sașii au fost strămutați, cu multe secole în urmă, în locul lor venind ungurii. „Basilică romană, cu trei nave tăvănite, cu absidă circulară și un turn“, altă explicație a gazdelor mele. Construcția este copleșitoare, mai ales că vezi în corpul ei bucăți uriașe de piatră, de diferite dimensiuni. Dar abia acum vine cea mai mare surpriză pentru vizitator. Sunt pietre pe care romanii le-au atins cândva, dovada fiind chiar pecetea Legiunii a XIII-a Gemina. Blocurile acestea se intercalează cu altele, ale dacilor.

Cele din urmă, îmi arată ghizii mei, pot fi remarcate datorită scobiturilor pe care le au. Acelea erau locurile în care se puneau traverse din lemn, ca o legătură în plus pentru zidurile vechii cetăți Apoloun. Deci biserica a fost făcută și cu pietre din cetate. Pe lângă toate astea, mi se dă încă un element semnificativ. Dacii și romanii au luat piatră din aceeași carieră, Cobelceria, nu departe de Cricău, pentru construcțiile ridicate în acest perimetru. Romanii au făcut un castru în zona cuprinsă azi între satele Cricău și Tibru. Biserica este monument istoric încadrat în cea mai înaltă categorie de protecție. Și nu e doar vorbă-n vânt, comunitatea având grijă ca nimeni să nu intre în incinta apărată de ziduri înalte, la rândul lor marcate de istorie. Trebuie să anunți că vrei să vizitezi monumentul și un localnic, care are cheia, te însoțește permanent.

Mereu flori proaspete la statui

La răspântii de drumuri, dar și în centrul comunei, întâlnești statui și troițe, flancate de drapelul tricolor. Aşa poți să vezi întruchiparea lui Decebal, a celor trei conducători ai răscoalei țărănești de la 1784, a lui Avram Iancu și a lui Axente Sever, unul dintre capii revoluției de la 1848, stabilit în Cricău. Dar și monumente care amintesc de jertfa fiilor acestor sate în cele două conflagrații mondiale. Nu întâmplător e întipărită aici amintirea răscoalei de la 1784, pentru că în Tibru s-a încheiat un armistițiu, în 12 noiembrie, în locul numit Gutâi. Cricăul a cunoscut focul luptei și în 1848, în acest sat constituindu-se o tabără țărănească. Localnicii se dovedesc bine pregătiți, militar, pentru că reușesc, la Pârâul Crângului, să spulbere armata nobilimii maghiare, pe 28 octombrie. Căpitanii alor noștri s-au numit Balaș, Anghel și Șăndruț. Oameni de prin satele acestea au dat bani pentru ca o parte din statui să prindă contur. Altele au fost susţinute din bugetul local.

Ce se poate remarca este că florile nu lipsesc din preajma figurilor istorice transpuse în piatră. Și nu e vorba, așa cum sunt asigurat, numai de anumite date la care se organizează festivități comemorative. Pur şi simplu localnicii s-au învățat cu vecinătatea strămoșilor.