In Croatia, trecerea de la comunism la democratie a fost lina si nonviolenta multumita chiar comunistilor locali. Razboiul cu Serbia a fost unul etnic si teritorial, neavand nimic de-a face cu ideologia.
Daca nu ar fi intervenit agresiunea sarba si razboiul de independenta, Croatia ar fi fost un exemplu perfect de tara care trece de la comunism la democratie in mod lin si fara tulburari sociale. Este un fapt mai putin cunoscut de cei care se intereseaza din afara de istoria recenta a acestei foste republici iugoslave. Croatia este cunoscuta mai ales pentru distrugatorul razboi in care a fost implicata inainte ca celalalt razboi, si mai distrugator, cel din Bosnia, sa izbucneasca si sa atinga limitele genocidului. In 1991, orase croate precum Vukovar si Dubrovnik au fost distruse aproape in intregime de catre armata sarba. Croatia a trebuit sa lupte nu numai impotriva fortelor armate, care atunci inca isi mai spuneau "iugoslave", dar si impotriva formatiunilor militare ale sarbilor din Croatia.
Razboiul a izbucnit in Croatia exact in momentul in care se incepuse o tranzitie lina si pasnica. Iugoslavia comunista nu avea o structura atat de centralizata cum o aveau celelalte tari ale lagarului estic. Cetatenii Iugoslaviei puteau calatori si chiar lucra in Occident. In interior, tara functiona ca o federatie. Fiecare republica si fiecare provincie autonoma avea propria Liga Comunista care conducea afacerile locale. Exista, asadar, o Liga a Comunistilor din Croatia. Comunistii din Croatia si Slovenia erau mult mai putin stricti ideologic decat cei din celelalte republici iugoslave. Croatia si Slovenia au fost, de asemenea, primele republici in care autoritatile locale au permis si unele voci alternative, incepand din deceniul 1980. In a doua jumatate a acestui deceniu, in Croatia au aparut in mod legal si primele partide politice noncomuniste. Printre acestea se numara Partidul Social Liberal, la care au aderat multi intelectuali si oameni din nomenclatura universitatilor.
Pe scurt, comunismul iugoslav era tolerant, "soft", in comparatie cu tarile vecine, iar in Croatia domnea atmosfera cea mai deschisa. Desigur, acea toleranta avea limitele ei politice, iar partidul comunist nu era deloc gata sa renunte la monopolul puterii. Toleranta se manifesta prin posibilitatea cetatenilor de a calatori, prin autonomia acordata cultelor si prin faptul ca tara era deschisa cu totul in fata turismului din strainatate. In acelasi timp, nu era tolerata nici o forma de disidenta politica si erau reprimate orice acte care ar fi reprezentat un "pericol pentru siguranta nationala". Disidentii erau in special intelectuali, iar acestia sfarseau foarte des prin inchisori si lagare speciale, rezervate pentru detinutii politici, precum cel din Stara Gradiska, ori cel din insula Golo Otok (Insula Goala, numita asa pentru ca pe ea nu creste nici un fel de vegetatie).
Primul val de represiune asupra disidentilor in Croatia a fost in 1971, in cadrul a ceea ce a fost numit "primavara croata". Liderii studentilor si o serie de intelectuali au fost atunci arestati pentru ca cereau mai multe drepturi politice in Croatia. Desigur, regimul a evitat sa-i condamne pentru asta. Acuzatia era mai degraba una de "nationalism" si de "pericol pentru siguranta nationala". Unul dintre intelectualii intemnitati atunci a fost Vlado Gotovac, care a facut patru ani de inchisoare pentru un interviu acordat unui ziarist suedez. "Primavara croata" a deschis insa calea in fata unui lant de revendicari care a dus pana la urma, un deceniu mai tarziu, la autorizarea fondarii unor partide politice noncomuniste. Cazuri cum a fost cel al lui Gotovac au devenit cunoscute in Occident, unde multi intelectuali s-au pronuntat in favoarea lui. In schimb, guvernele occidentale evitau cu foarte multa grija sa critice regimul lui Josip Broz Tito. Pentru capitalele occidentale, comunismul lui Tito era "tolerant si acceptabil".
La un deceniu dupa moartea lui Tito, caderea Zidului Berlinului si situatia intolerabila din Kosovo, unde comunistii sarbi de la Belgrad lansasera o adevarata politica de apartheid, dupa ce anulasera autonomia de care Kosovo se bucurase in vremea lui Tito, au atras o atentie nedorita asupra regimului lui Milosevici. Campania de teroare impotriva albanezilor din Kosovo a starnit critici atat in Occident, cat si in conducerea comunista din Croatia si Slovenia. In aceste doua republici, liderii comunisti au inceput sa vorbeasca deschis despre separarea lor de Liga Comunista Iugoslava, ceea ce avea sa duca, inevitabil, si la desprinderea acestor doua republici de Iugoslavia. Slobodan Milosevici a organizat atunci la Belgrad un congres extraordinar al partidului. Comunistii sloveni si croati au prezentat mai multe revendicari la acest congres, printre care suprimarea starii de urgenta in Kosovo si incetarea persecutiilor la care erau supusi albanezii.
Ei doreau, de asemenea, si o reforma a functionarii Federatiei Iugoslave. Milosevici a obtinut insa o majoritate de voturi, sprijinit de comunistii din Muntenegru si Macedonia, carora li s-au adaugat si cei – cu totii sarbi – care reprezentau provinciile autonome Kosovo si Voivodina. Slovenii au parasit atunci congresul, anuntand ca vor iesi din Federatia Iugoslava. Acela a fost momentul in care croatul Ivica Racan a urcat la tribuna anuntand: "Fara Slovenia, Iugoslavia nu mai exista asa cum era. Ne vom retrage si noi din federatie". Amenintarile si santajul lui Milosevici nu au functionat. Racan si ceilalti membri ai delegatiei croate s-au intors la Zagreb si au inceput sa pregateasca primele alegeri pluraliste din istoria Croatiei, lucru cu atat mai remarcabil cu cat acesti comunisti reformatori stiau ca vor pierde.
Alegerile au fost castigate de catre Uniunea Democrata Croata (HDZ) a lui Franjo Tudjman. Racan si comunistii croati au fost insa cu totul de partea noului guvern atunci cand acesta a declarat independenta tarii. Se stie astazi ca ei eu refuzat propunerea conducerii armatei de a ramane la putere pentru a proteja vechiul regim. Ulterior, comunistii s-au reformat, devenind un partid social-democrat modern si european. Zece ani mai tarziu, condusi in continuare de Ivica Racan, ei au castigat alegerile. Racan a fost premierul Croatiei atunci cand aceasta si-a depus cererea de aderare la Uniunea Europeana si la NATO. Racan a murit de cancer in 2007 si e amintit astazi cu respect de toate partidele, inclusiv de cele de dreapta, ca fiind omul care a dus Croatia de la comunism la democratie.
Actualul presedinte croat, Stjepan Mesic, si el un fost disident care a petrecut multi ani in inchisorile lui Tito, a acordat o serie de medalii si inalte distinctii multora dintre fostii politicieni comunisti. Este o recunoastere a faptului ca acestia ar fi putut accepta propunerea armatei de a ramane la putere, ceea ce ar fi modificat cu totul istoria recenta a Croatiei. Este unul dintre motivele pentru care Croatia e, probabil, singura tara rezultata din fostul lagar estic in care nimeni nu se rusineaza astazi sa spuna ca a fost comunist.
