Ce-aţi zice să facem un mic exerciţiu? Aşezaţi-vă comod în fotoliu şi închideţi ochii. Veţi auzi un film. Credeţi că filmul poate fi, în primul rând, văzut? De data asta, îl veţi „vedea” numai cu ochii minţii. Gata, începe. Linişte! O voce – povestitorul – descrie fiecare detaliu din „Filantropica”. Un exemplu – stradă la periferia oraşului, întunecoasă, plină de gunoaie. Un câine vagabond străbate mizeriile de la tot pasul. Farurile unei maşini taie întunericul. Construiţi imaginile în mintea voastră, bazându-vă doar pe descrierea auzită. Altă scenă – interiorul unui restaurant. Solista cântă o melodie lentă, plimbându-se printre clienţi. Doi tineri la o masă. Soţul citeşte nota de plată şi rămâne buimac. Aici se opreşte relatarea. Pentru că urmează dialogurile. Nu înainte ca aceeaşi voce să indice personajele care schimbă între ele cuvinte. Dialogul încetează. Povestitorul de la început revine, ca un ghid printre scenele filmului, descriind evoluţia situaţiei, dacă eroii scenei plâng sau râd, unde merg, cum sunt îmbrăcaţi, dacă sunt în casă – e desris interiorul locuinţei, sau afară – unde anume. Se aud felurite zgomote. Ghidul explică provenienţa lor. Esenţiale în contextul naraţiunii. Viaţa poate fi „desenată” şi din sunete. Gândiţi-vă că sunt oameni pe care destinul îi obligă să n-o poată percepe altfel…
Sunete pe care nu le iei în seamă când vezi
Vorbesc cu unul dintre cei care „accesibilizează” filmele pentru nevăzători, Irina Mărăcine. La final, pune filmul, cu dialoguri şi descrieri vorbite, închide ochii şi ascultă. „Abia atunci îţi dai seama că sunt sunete pe care nu le iei în seamă când vezi pur şi simplu filmul. Dacă lipseşte descrierea unui amănunt, trebuie să adaugi ceea ce e necesar. Altfel, cei care ascultă filmul nu vor înţelege anumite scene, ar putea chiar să piardă şirul naraţiunii”, zice femeia. Există un singur loc în România, la Focşani, unde câţiva oameni fac în aşa fel încât filmele, româneşti şi străine, pot fi accesibile şi pentru nevăzători. E un mecanism inventat, cum mi s-a spus, de americani, destul de recent. Ai nevoie de tehnologie. Şi de încă ceva – suflet. Cei care realizează toate astea sunt voluntari. Cu diverse meserii în existenţa lor, de la actori şi informaticieni, până la sociologi. Nu-i uit nici pe elevi. Am ajuns într-un mic studio, amenajat în cadrul Bibliotecii pentru Copii şi Tineret, unde o întâlnesc pe Gabriela Dima, sociolog. Dar acum, la trei după-amiaza, e în faţa calculatorului. Lucrează la un film străin – „Lumea e mare şi salvarea este după colţ”. Ea este coordonatoarea programelor a Fundaţiei „Cartea călătoare”, organizaţie care, încă din 2004, e implicată şi în proiectul filmelor pentru nevăzători.
Cum „traduci” o scenă de luptă ori sentimentele oamenilor
Să vedem cum se face totul. Filmul e descompus, cu ajutorul unor softuri speciale, în două părţi – video şi audio. Se marchează zonele libere din zona audio, aflate între dialogurile personajelor. De aici încolo, intră în acţiune femeia de care v-am povestit mai devreme, Irina. Ea este scenaristul pasajelor libere. De meserie programator. Nici talentul de scriitor nu poate fi însă omis. Ce trebuie să facă? Descrie părţile din film unde personajele nu vorbesc. Când actorii tac, tu, spectatorul, care nu vezi, trebuie să ştii ce fac, unde se duc, tot ce se întâmplă cu eroii filmului. Problema e că între două reprize de dialog spaţiul poate să fie şi de câteva secunde. E nevoie de o descriere cât mai succintă. Irina spune că cel mai greu e la filmele de acţiune – de război sau cele poliţiste. Acum lucrează la „Dacii”. Sunt minute la rând în care actorii nu vorbesc, în schimb abundă scenele de luptă. La fel de complicat a fost, continuă Irina, şi la filmul „Cu mâinile curate”. Trebuie să faci publicul să înţeleagă ce se întâmplă, cum anume decurge povestea. „La numai 30 de minute de peliculă am peste 200 de comentarii”, referindu-se la „Dacii”. A fost nevoită să se documenteze în prealabil asupra perioadei războaielor daco-romane, ca să ştie cum se numeau tot felul de arme, cum anume era pe atunci organizarea militară a celor două tabere. Greu este să povesteşti şi sentimentele oamenilor, în filme cu mare încărcătură emoţională. Scena de final din producţia „Poziţia copilului” este un exemplu elocvent. Când se întâlnesc personajele principale. Trei minute în care, dacă vezi, îţi dai seama ce-şi transmit ochii personajelor. Traducerea sentimentelor a necesitat însă două ore de explicaţii…
Un altfel de scenariu pentru acelaşi film
Ai făcut scenariul, ai aşezat pe hârtie descrierea care va fi între dialogurile personajelor. Ai nevoie, după aceea, de un om, cu dicţie, care înregistrează aceste descrieri. Se face o primă înregistrare, să se vadă dacă pasajele descrierilor de fapte şi locuri se încadrează între dialoguri. Cele două componente nu trebuie să se suprapună. Dacă este vorba despre un film străin, se face şi traducerea replicilor. Apoi e nevoie de cei care vor face dublarea personajelor, în limba română.
„Dublăm şi cu profesionişti, dar şi cu amatori”, aud de la Gabriela Dima. Pentru filmul aflat acum în lucru, cel străin, s-a apelat la câţiva actori de la Teatrul Municipal din Focşani, la care se adaugă aportul elevilor care şi-au încercat deja talentul la un festival local de teatru pentru adolescenţi, 11 oameni, în total, contribuind la dublarea personajelor. Nu-l uităm pe cel care citeşte descrierea faptelor, atunci când personajele nu vorbesc.
Prima producţie cinematografică auzită, prezentată în România în 2009
Pe cale digitală se creează, la final, un fişier sincronizat cu originala coloană sonoră a filmului. Pelicula va putea fi urmărită în cinematograf şi de oamenii care pot vedea, dar şi de nevăzători. Cei din urmă îşi pun la ureche o cască. Li se dă şi câte un receptor, ca un aparat de radio. Vor capta semnalul de la un emiţător. Au acces la fişierul dedicat celor care percep lumea doar auzind. Prima peliculă prelucrată în acest mod a fost prezentată în 2009, la Cluj, în cadrul Festivalului Internaţional de Film Transilvania – TIFF. Gabriela povesteşte că a fost la acel eveniment, urmărind ce se întâmpla în sala în care se aflau şi oameni care vedeau, dar şi nevăzători. Şi-a dat seama, după reacţiile lor, că nu există nicio diferenţă în felul în care, şi unii, şi alţii, reacţionau la diversele scene, trecând prin bucurie ori surprindere, supărare sau teamă. Dovadă că un film poate fi „trăit” la maximă intensitate şi în cazul în care doar îl auzi. „A fost cu adevărat cea mai mare mulţumire pentru munca noastră”, exclamă interlocutoarea mea.
Povestea unui luptător
Toată povestea asta a început de la Mircea Bucur, preşedinte al Fundaţiei „Cartea călătoare”, el însuşi nevăzător. Vreau să ştiu câteva amănunte din viaţa acestui om. Aflu că e absolvent de Matematică, la Iaşi. A intrat la facultate în 1980. Nu ştiam că pe atunci exista un ordin al Ministerului Educaţiei care restricţiona accesul nevăzătorilor în universităţi. Mircea îşi aminteşte de un politruc care l-a întrebat cum ar putea un student care nu vede să facă practică agricolă. A întâlnit, din fericire, şi caractere care l-au susţinut. „Matematica mi-a fost marea pasiune”, spune noua mea cunoştinţă. N-a avut însă loc la cursurile de zi, ci numai la fără frecvenţă. După facultate, s-a angajat la Centrul de Calcul din Focşani, demonstrându-şi abilităţile în meseria pentru care se pregătise. Abia în anul 1995 descoperă un lucru care avea să-i schimbe viaţa. Cumpără un sintetizator vocal, fabricat în Anglia, care poate fi ataşat la calculator, cu ajutorul unui soft. Astfel, toate operaţiunile sunt transformate în sunete.
Alte proiecte dedicate oamenilor fără vedere
Vocea îţi descrie caracteristica fiecărui fişier în parte, ca un cititor de ecran, să ştii ce anume accesezi la un moment dat. Mircea îşi dă seama că sunetul poate ajuta nevăzătorii să treacă aproape orice barieră. „Primul gând a fost să ajut studenţii nevăzători. Am început să înregistrez cursurile din orice domeniu. Am creat o adevărată arhivă, mai întâi pe casete, apoi pe CD-uri”, zice bărbatul. A pus aceste informaţii la dispoziţia tuturor filialelor din ţară care-i reprezintă pe nevăzători. A mers mai departe şi a câştigat un proiect, în 1997-1998, de iniţiere a elevilor nevăzători în Informatică, la un liceu din Focşani. Cursurile s-au desfăşurat pe baza aceluiaşi principiu, al sintetizatoarelor vocale. „Copiii aceia au avut, mai târziu, şansa de-a ajunge la facultate”, îl văd pe Mircea vorbind cu mulţumire despre acel capitol din viaţa sa. Genul acesta de cursuri s-au extins în toată ţara, astfel că la ora actuală, după cum spune gazda mea, peste 1.500 de tineri nevăzători ştiu să lucreze, la nivel avansat, pe calculator. Tehnologia s-a perfecţionat între timp, azi fiind pe piaţă softuri speciale pentru recunoaşterea scrisului. Ce să mai spui că şi la noi în ţară a fost promovat sistemul numit „Daisy”, care înseamnă cărţi pe CD-uri. Poţi naviga pe diverse fişiere, ca şi cum ai răsfoi o carte, citind orice pagină. „Vrem ca, în viitor, să convertim în acest sistem 2.000 de titluri de cărţi din toate domeniile”, vorbeşte Mircea Bucur cu însufleţire, bazându-se în acest scop şi pe sprijinul Asociaţiei Naţionale a Nevăzătorilor.
Filme pentru nevăzători în Caravana TIFF
Deja strânsese în jurul său echipa care contribuise la diverse proiecte, când Mircea Bucur a deschis poarta către film. Dorea ca şi nevăzătorii să aibă şansa de-a socializa, de-a se bucura de producţiile marelui ecarn. A început, în 2004, cu un film pe care-l consideră special – „Ray” – viaţa marelui artist american Ray Charles. „Lucram câte o oră la fiecare minut al filmului. Nu aveam pe atunci echipamente avansate”, povesteşte Mircea despre munca terminată abia după câteva luni. Filmul accesibilizat a fost disponibil nevăzătorilor prin intermediul revistei electronice „Radar”, care aparţine aceleiaşi fundaţii din Focşani. Al doilea film prelucrat în acest mod a fost o altă producţie de elită – „Aviatorul”. Va fi vizionat, în curând, la o gală a filmului găzduită de Timişoara. Pe urmă au intrat în legătură cu organizatorii TIFF, care s-au arătat dispuşi să prezinte filmele pentru nevăzători în cadrul acestui festival. Mai ales că asemena producţii se află deja pe lista producţiilor de care se bucură oameni din întreaga ţară, în cadrul Caravanei TIFF.
Echipamente moderne pentru accesibilizare
Lucrurile au evoluat după ce „Cartea călătoare” a demarat, din 2012, o colaborare cu Fundaţia Orange România. „Datorită lor avem echipamentele moderne pentru accesibilizarea filmelor, operaţiune care acum durează două săptămâni”, spune Mircea. Au fost achiziţionate şi instalaţiile de care e nevoie în cinematograf – căşti, receptoare şi emiţătoare, astfel încât nevăzătorii pot beneficia de fişierul special creat în coloana sonoră a filmului. Mai trebuie spus că industria cinematografică de la noi susţine acest proiect. „Au fost încântaţi de ceea ce reuşim să facem”, mi-a spus Gabriela Dima. Cel mai bun exemplu este intenţia de a scoate pe piaţă un CD cu filmul „Poziţia copilului”, cu fişierul special de sunet dedicat nevăzătorilor. De un an încoace, echipa focşăneană a lucrat neîntrerupt la accesibilizarea unor filme româneşti, 12 fiind gata pentru a fi şi ascultate de spectatori, între care se remarcă – „Moartea domnului Lăzărescu”, „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, „Din dragoste cu cele mai bune intenţii”, „Cea mai nefericită fată din lume”. Mircea spune că – şi româneşti, şi străine – 20 de filme, în total, au fost accesibilizate, de aproape zece ani încoace.
Eveniment dedicat filmelor auzite, în Capitală
Producţiile accesibilizate pentru persoanele fără vedere îşi vor face auzită prezenţa la Bucureşti, în noiembrie, cu ocazia unui eveniment organizat de Asociaţia Nevăzătorilor din România. Urmează stabilirea locaţiei şi a datei exacte. Statisticile arată că în ţara noastră trăiesc azi peste 80.000 de oameni care nu se mai bazează pe simţul văzului, incluzându-i şi pe cei parţial afectaţi de problema asta, din cauza unor boli. „Este foarte important pentru ei ceea ce s-a realizat la Focşani”, exclamă Radu Sergiu Ruba, preşedintele Asociaţiei. Filmele vor fi difuzate, prin filialele organizaţiei, în biblioteci, cinematografe sau alte spaţii publice, pe tot cuprinsul ţării. Nu trebuie să vă miraţi, aşadar, dacă într-o zi, la cinema, veţi avea alături un nevăzător. Tu ai venit pentru imagini, el să le asculte. Povestea este însă aceeaşi, pe ecran, pentru amândoi…
