Strategia guvernamentală insistă asupra integrării compatrioților noștri în Europa de Vest și în America de Nord – ceea ce nu e rău, însă nu face o prioritate din repatrierea lor – ceea ce nu e bine.
Câți români trăiesc în afara granițelor României? Care este structura diasporei noastre? Cum acționează Guvernul de la București pentru a menține vie legătura acestor oameni cu țara lor? Câți români risipiți în lume își doresc să se repatrieze? Există strategii guvernamentale în acest sens?
Sunt întrebări la care „Strategia pentru românii de pretutindeni, pentru perioada 2017-2020“, ar trebui să răspundă. Acest document a fost inițiat de Ministerul pentru Românii de Pretutindeni, aprobat prin Hotărâre de Guvern și a intrat în vigoare pe 27 iunie 2017. Responsabilă de proiect: Andreea Păstârnac, fost ambasador în Israel, actual „ministru al diasporei“.
Oficial: 1.150.000 de români în Italia, 900.000 în Spania
„Numărul românilor de pretutindeni este estimat în acest moment la aproape 10 milioane – incluzându-i atât pe românii care trăiesc în comunitățile din diaspora, cât și pe cei care trăiesc în comunitățile istorice/tradiționale din țările aflate în vecinătatea României. Statisticile oficiale ale României și ale altor state sau cele ale instituțiilor internaționale (precum UNStat, Eurostat etc.) sunt indicatori utili, care însă nu surprind realitatea statistică, fie din cauza periodicității cu care sunt realizate (există state unde recensămintele nu au fost efectuate de peste 10 ani), fie din cauza reticenței autorităților față de prezentarea cifrelor reale privind minoritățile. Ele oferă însă o bază pentru estimări și pentru identificarea tendințelor“.
Când vine vorba de cifre, lucrurile devin relative, chiar contestabile. Să vedem ce spune documentul.
„Diaspora română se cifra, conform estimărilor publicate în 2016, între 3,5 și 4 milioane de cetățeni români stabiliți în străinătate. Dintre aceștia, mai bine de 2,8 milioane trăiesc într-o altă țară membră a Uniunii Europene, unde se regăsesc importante comunități românești, precum cele din Italia – aproximativ 1.150.000 de români înregistrați oficial, Spania – peste 900.000 de cetățeni români.
Cifrele rezultă din statisticile cumulate ale autorităților din statele de reședință, care nu se regăsesc într-o statistică globală ori pe regiuni. Cele mai recente statistici globale privind emigrația din România se regăsesc în studiul ONU din 2015 privind migrația internațională, conform căruia România avea 3,4 milioane de emigranți, dintre care aproximativ 3,2 milioane locuiau în state dezvoltate (3 milioane – în state din Europa)“.
Acestea sunt cifre oficiale. Numărul real al românilor din diaspora este însă mult mai mare de 3,4-4 milioane, depășind probabil 5 milioane. Numai în Italia și Spania, cumulat, își câștigă traiul cel puțin 2,5 milioane de români (și nu 2,05 milioane, cât indică statisticile oficiale).
Dar să revenim la document, care oferă unele indicii privind aceste diferențe de estimare.
Noua migrație: de la Sud spre Nord și Vest
„Diaspora de mobilitate a înregistrat constant o tendință de creștere, ajungând la o rată de creștere anuală a emigrării de 7,3% în 2015, conform datelor ONU. În ce privește dinamica, se constată creșterea în dimensiuni a diasporei emergente“. Cum? „Prin «înrădăcinarea» a numeroși români în țările spre care s-au îndreptat inițial pentru a găsi un loc de muncă (a se vedea comunitățile din țările de sud ale Europei, în special Italia și Spania), precum și prin apariția unor generații de copii născuți în cadrul acestor comunități“.
„În ce privește mobilitatea în spațiu, se identifică în acest moment o schimbare a orientării celor care pleacă din România dinspre Europa de Sud (Italia, Spania, Portugalia, Grecia) spre Europa de Vest (Franța, Marea Britanie) și de Nord (Benelux, Germania, Danemarca, țările scandinave). Românii din jurul granițelor sunt și ei cuprinși în acest trend regional al migrației economice, ajungând să constituie, în numeroase țări în care se regăsesc cetățeni români, comunități înrudite. Consecință directă a acestui fapt este scăderea numărului de etnici români care locuiesc în comunitățile tradiționale din vecinătate, fenomen care urmează însă trendul general de declin demografic în care se află România și statele învecinate“.
Basarabenii: 2,5 milioane peste Prut, alte două milioane în lume
Cealaltă „Românie de peste granițe“ se regăsește în țările din jurul nostru. Nu sunt români plecați în pribegie, ci români pe care istoria i-a trimis în pribegie, rupându-i brutal de țara-mamă. „Strategia“ se referă și la ei.
„În comunitățile istorice, estimările se apropie de 6 milioane de persoane (4,5 milioane în Republica Moldova, inclusiv emigrația, 500.000 în Ucraina, 300.000 în Serbia, Bulgaria, Ungaria, 300.000 în Peninsula Balcanică, alții răspândiți în alte regiuni din fosta Rusie Sovietică sau Asia Centrală)“.
În privința Republicii Moldova, cifrele par hazardate. Sunt greu de contabilizat 4,5 milioane de „români moldoveni“, câtă vreme întreaga populație a Republicii Moldova, în prezent, este de 3,5 milioane (conform unui raport din 2016 al Băncii Mondiale). La recensământul din 2004 erau 3.383.000 în dreapta Nistrului și 555.000 în stânga Nistrului (zona separatistă Transnistria), deci un total de aproape 4 milioane, dar între timp evoluția demografică negativă și migrația au scăzut drastic populația Republicii Moldova, la 3,5 milioane.
Dintre aceștia, 2,5 milioane se declară fie „români“, fie „moldoveni“ (82% în dreap-ta Nistrului, foarte puțini în Transnistria). Restul sunt ucraineni, ruși, găgăuzi, bulgari.
Deci, românii din Republica Moldova nu depășesc 2,5 milioane. Diferența până la 4,5 milioane o reprezintă basarabenii risipiți în lume, mai ales în Europa și în America de Nord. Strategia Guvernului român i-a „prins“ și pe aceștia, chiar dacă mulți dintre ei au rupt legăturile și cu Republica Moldova, integrându-se (probabil definitiv) în societățile occidentale.
Diaspora europeană, mai „acasă“ decât cea americană
„Comunitățile istorice din Republica Moldova, Ucraina, Serbia, Bulgaria, Ungaria și alte state din Peninsula Balcanică se diferențiază în funcție de modul de formare a acestora, procentul pe care îl ocupă minoritatea română în cadrul populației totale a statului respectiv, circumstanțele în care ascendenții acestora au deținut sau nu cetățenia română ori s-au stabilit pe teritoriile actuale în cadrul unor procese migraționale…
Comunitățile emergente și de mobilitate se diferențiază, la rândul lor, în principal, în funcție de continentul pe care se regăsesc. De exemplu, caracteristicile comunităților din Europa sunt determinate în special de statutul de cetățeni UE al românilor stabiliți în aceste state, cu drepturile și obligațiile aferente, de mobilitatea ridicată determinată de acest statut și de proximitatea geografică. Prin comparație, legăturile cu țara ale românilor din America de Nord sunt îngreunate de distanța considerabil mai mare.
Toate aceste tendințe impun luarea în considerare a unor noi tipuri de programe, cum ar fi cele dedicate generațiilor născute pe pământ străin sau cele care implică în diaspora atât cetățeni români sau originari din România, cât și etnici români originari din comunitățile tradiționale din vecinătate“.
Nevoia de comunicare în limba română
Ce e de făcut pentru păstrarea identității române în diaspora, mai ales la a doua sau a treia generație de emigranți? Strategia gândită de ministrul Păstârnac merge pe trei direcții de acțiune: promovarea limbii române (prin finanțarea educației și a mass-media), continuitatea spirituală (biserici românești în comunitățile importante din Occident) și promovarea valorilor culturale ale diasporei.
„Prioritară este promovarea limbii române în comunitățile din afara granițelor, prin educație și mass-media în limba maternă. Este necesară dezvoltarea unui sistem de predare a limbii române atractiv, relevant, de bună calitate și care să permită o cât mai largă participare a comunității. În ceea ce privește mass-media, este necesară stimularea dialogului cu autoritățile statelor de reședință/cetățenie pe acest palier, precum și a cooperării dintre mass-media din România și cele de limbă română din afara granițelor, concomitent cu menținerea direcției anterioare de finanțare a mass-media din comunitățile românești.
În al doilea rând, va fi susținută componenta spirituală a comunităților românești, apartenența religioasă fiind, alături de învățământ, a doua componentă de păstrare a identității naționale, ambele funcționând cu succes ca elemente de coagulare și prezervare a comunităților românești din timpul Vechiului Regat și până în prezent. Lăcașurile de cult au astfel, pe lângă rolul spiritual consacrat, și pe cel de a uni comunitatea în jurul lor, inclusiv prin proiectele educaționale și sociale subsecvente, precum școlile duminicale, acțiunile caritabile.
În al treilea rând, va fi sprijinită promovarea valorilor culturale ale comunităților românești, patrimoniul cultural național fiind, la rândul său, un element definitoriu al identității naționale“.
Integrare = limbă + meserie
Noutatea absolută a acestei Strategii este susținerea integrării românilor în societățile care-i adoptă. Pe scurt, asta înseamnă limbă + meserie. Adică, să vorbești limba țării-gazdă și să te dezvolți profesional, pentru a fi competitiv în societăți concurențiale.
„Strategia își propune și obiective noi, referitoare la susținerea proceselor de integrare și apărarea drepturilor românilor de pretutindeni și la consolidarea și eficientizarea instituțională în domeniu.
În domeniul integrării în societățile-gazdă și al apărării drepturilor românilor de pretutindeni, esențiale sunt intensificarea cooperării cu autoritățile statelor de cetățenie/reședință în materie, campaniile de informare pentru comunitățile românești, precum și promovarea imaginii românilor de pretutindeni, prin diseminarea modelelor de succes și a bunelor practici. De asemenea, vor fi alocate resurse instituționale pentru facilitarea reinserției celor care doresc să se (re)stabilească în România“.
Integrare sau repatriere?
Accentul pus pe această „integrare“ și absența unei viziuni consistente privind repatrierea românilor pribegi arată o viziune unidimensională: să vedem ce putem face pentru compatrioții din străinătate, nu cum să-i readucem acasă! Pare o abandonare a lor, deși mai mult de 70% ar vrea să se întoarcă, mai devreme sau mai târziu. E drept, unii nu se vor repatria necondiționat, ci doar într-o Românie mult schimbată în bine – ceea ce nu e cazul acum.
Problema e că nu doar acești oameni au nevoie de România, ci și România are nevoie de ei. De experiența lor, de pregătirea lor, de banii lor, de conștiința democratică și profesională căpătată de ei în anii petrecuți în Occident.
