Cum îmi pot da seama dacă am un copil agresiv? Ce înseamnă să-mi observ copilul sau să mă observ pe mine?
Este necesar să fim prezenți în viața noastră și a copiilor noștri. Deseori avem senzația că suntem acolo, mai ales pentru ei, dar apar momente care ne dau realitatea peste cap. Abia atunci realizăm că vizionarea desenelor animate, deși nouă ne aduce un strop de liniște, copiilor noștri le poate oferi exemple dintre cele mai defectuoase.
Când permanenta manipulare a telefonului o descriem ca fiind firească pentru vârsta sau generația din care aceștia fac parte, nu realizăm de fapt că acolo se pot ascunde informații care ne-ar ajuta pe noi, părinții, să vedem ce și cu cine construiesc ei relații.
Play-station-ul pare și el salvarea părinților, iar faptul că ai noștri copii trec de la o activitate la alta fără a finaliza vreuna dintre ele, nu ne îngrijorează foarte tare.
De câte ori, oare, ne întrebăm, care sunt valorile cu care ne creștem copiii și cu ajutorul cărora ei pot face trecerea din mediul cunoscut în cel nou, necunoscut și plin de provocări, clădindu-și apoi relații sănătoase? Cât timp petrecem cu ei? Cum arată timpul petrecut alături de copiii noștri? Cum îi iubim? Dar cum arată pentru ei iubirea? I-am întrebat vreodată? Am fost suficient de atenți la răspunsurile lor?
Se aduce în discuție problema bullying-ului tot mai des, ca fenomen apărut de undeva, nu știm de unde, permis de toată lumea și de nimeni, arătat cu degetul dar dificil de gestionat. Considerat ca fiind încurajat de cadrele didactice de la clasă, de șef la locul de muncă, de către prieteni sau colegi, acest tip de agresivitate pornește chiar din familie. Acolo unde relația dintre părinți este disfuncțională iar aceștia își tratează copiii ca pe proprietăți personale, modificându-le direcția de la o zi la alta, după bunul plac, în funcție de starea pe care o traversează sau de grupul de prieteni din care fac parte și de la care au nevoie să primească permanent confirmări cu privire la rolul lor de părinți perfecți.
”Îți place să pictezi, nu e bine, de azi mergi la meditație la matematică. Din pictură nu o să faci bani toată viața ta. Lasă-l pe fratele tău să intre la tine în camera, este mai mic, nu ai de ce să te porți așa. Nu mă interesează părerea ta, habar nu ai pe ce lume te afli. Termină cu îmbrățișările astea, ești mare de acum. Nu ai făcut cum ți-am spus, nu ai făcut bine.”
Toate situațiile de mai sus descriu într-un limbaj simplu, încălcarea drepturilor copiilor noștri: dreptul de a face alegeri, de a avea un spațiu personal, de a-și exprima părerile, sentimentele sau chiar de a greși.
Copilul căruia i se încalcă drepturile poate manifesta în afara familiei două tipuri de comportament: de agresor, din nevoia de a domina acolo unde simte că o poate face, locul în care i se dă ocazia să manifeste ceea ce acasă este interzis sau chiar să copieze ceea ce a văzut la părinți, sau de victimă căutând persoanele care să-l facă să se simtă așa cum este el obișnuit să fie tratat.
Agresorul își caută victima, iar victima va cădea în mâna agresorului. Dacă analizăm dinamica unui colectiv de elevi, vom realiza că rolurile pe care și le însușesc copiii noștri nu sunt deloc întâmplătoare. Până la vârsta de 20 de ani, cortextul prefontal, cel care este responsabil cu autoreglarea și autocontrolul, nu este dezvoltat.
De aceea copiii au manifestări de tip ”luptă”, ”fugă” sau ”îngheț”. Ei reacționează din perspectiva instinctelor de supraviețuire atunci când se simt amenințați, nefiind încă într-un stadiu corespunzător raționalizării unor comportamente adecvate sau eventuale consecințe.
Părinții care sunt deja conștienți de gradul de agresivitate la care au ajuns copiii lor întreabă cum pot proceda să diminueze sau să stopeze astfel de comportamente.
Trebuie să știm că la modul general pot fi trasate câteva linii directoare, sub forma unor exerciții de respirație, role-play, alternative la comportamentele alese, consecințe posibile, grupuri de dezvoltare personală, dar până nu înțelegem de ce și cum am ajuns în acest punct, tot ceea ce aducem nou în câmpul nostru este simțit de copil ca fiind superficial.
Trebuie să înțelegem de ce ni se întâmplă asta, pentru a găsi o manieră autentică de a corecta greșelile, altfel va deveni o altă lecție prost învățată cu efect pe termen scurt. Astfel că, nu este suficient să vrem să schimbăm doar comportamentul copiilor noștri.
Este important să stăm de vorbă cu un specialist căruia să îi răspundem la întrebări sub forma celor de mai sus, care să includă nu doar tipul de reacții ale copilului meu, ci și mediul pe care noi, părinții, ne străduim să i-l asigurăm cu tot ceea ce presupune acest lucru.
