Un tânăr înalt, brunet și timid stă deoparte și examinează viața din jurul lui pentru a-i da un sens, așa cum îi îndruma Socrate pe tinerii săi discipoli. Îl apropie de filozoful grec nevoia de a gândi viața, dar și spiritul aventuros. Socrate, când n-a participat la războaie crunte, a umblat pe străzi ca o haimana fisurând zidurile dogmatismului prin idei libere și dubii dialectice. Singura ființă pe care n-a putut-o înfrunta a fost nevasta sa, Xantipa. Într-un final a băut cucuta sfidând stăpânii vremii până la capăt, caz sublim de curaj și forță din parte unui geniu reflexiv. Inteligența superioară pusă în slujba unui ideal, nu gândirea rutinieră de zi cu zi. Un singur filozof a mers mai departe decât el în trăirea ideilor, vagabondul Diogene, cel pe care cerberii vremii nu aveau puterea de a-l omorî, pentru că lichidase el înainte tot ceea ce ei puteau ataca.
Filozoful grec și-a ținut în frâu pofta vinului, pe când viitorul doctor și căpitan al Braziliei avea să cadă deseori, nu în butoiul lui Diogene, ci în butoiul cu hamei.
Fratele lui oferă o explicație frustă ca și inima unui brazilian care dansează înainte de-a vorbi: ”Eram o familie de introvertiți, rușinoși. Socrates a depășit asta cu ajutorul berii care i-a condimentat viața.”
Socrate s-a mulțumit cu căutarea adevărului, șlefuind procesul gândirii în expresia de libertate supremă a spiritului. Dar cum să poată face asta un brazilian, chiar și unul introvertit și reflexiv? Același frate, care n-a fost nevoit să-i cumpere tabloul vieții și să ni-l ofere, pentru că l-a privit mereu din camera comună a ființei lor, i-a dat titlul vieții: ”A fost mereu în căutarea a ceva ce n-a putut găsi niciodată.”
Dar până la melancolie și înfrângeri sublime de artist rebel, a fost drumul pe serpentinele gloriei. Socrates a făcut studii de medicină pentru a-i vindeca pe cei nevoiași și a jucat fotbal pentru a-i răzbuna tot pe cei săraci. A vrut să fie eroul lor visat. Dar n-a fost unul haotic, a fost acel spirit care își cheltuie toată inteligența și cunoașterea pentru a construi un vis.
S-a apucat să facă democrație la locul de muncă, a construit o egalitate a deciziilor până în punctul în care s-a trezit ca un ”Meșter Manole” care a început zidirea templului cu el aflat în interior. Aici se frâng toți marii revoluționari egalitariști, când trebuie să se zidească și pe ei în construcție, ei, inițiatorii, să devină o cărămidă ca oricare alta. I-a căzut și lui mistria din mână, lăsând lucrarea neîncheiată și iluzia vie pentru alți idealiști dansatori pe nisipurile mișcătoare ale vieții.
Un spirit european ar fi căzut într-o deznădejde rece, dar un brazilian dacă nu are mereu un fluier de cuțit la el, atunci are fluierele picioarelor cu care să poată dansa pe iarbă ca și pe nisip. A mers să pună în scenă în nostalgica Spanie, o fiesta cum nu s-a mai văzut.Toate s-au topit acolo într-un cocktail brasileiro, talent, idei, dans, nebunie. Dar pentru asta a trebuit să-și învingă înainte, angoasa amară a lucidității: ”Cupa Mondială nu este ceea ce mi-am imaginat. Nu permite un schimb cultural cu oameni din alte țări, fiecare este de partea lui și asta este tot. Cred că e mai frumos să o privești decât să participi.”
Dansul lor de frumoși nebuni ai marilor stadioane s-a oprit în fața gărzilor pretoriene romane. Nu s-au adaptat tactic, pentru că ei nu se știau apăra de răul vieții. Erau precum cavalerii artiști care nu se pot așeza la casa lor. În final au dansat atât de frumos încât au răsturnat masa verde și au lăsat în urmă o prăbușire spectaculoasă demnă de filozoful dansator Zorba.
Au făcut artă colectivă strălucind individual și apoi s-au împrăștiat pentru totdeauna ca niște pseudo morgane. Socrates a avut șansa unică de-a se arăta lumii așa cum se visa copil. Va plăti crunt pentru asta, așa cum și eroii lui Dostoievski se prăbușesc pentru că merg prea departe. Nicăieri și niciodată nu va mai juca în acest film superb, va coborî treaptă cu treaptă până în pivnițele sufletului inundate cu amărăciunea și amăreala berii. Doctor Socrates, ca și doctor Cehov, scriitorul, nu-și simte boala și nu se știe trata, el vrea să-i trateze și să-i bucure pe ceilalți.
Cei cinci copii ai săi nu l-au putut avea aproape și de nimeni și de nimic nu s-au mai prins cârlionții săi rebeli. De fiecare dată când încerca să se mai prindă de o nouă formă de viață, nu reușea decât să se desprindă și mai mult. Un singur lucru i-a reușit, ceea ce nu li se întâmplă multor decadenți. În toate etapele decăderii sale a avut o femeie lângă el, care l-a însoțit cu iubire generoasă, ca o răsplată de destin a eternului feminin. Femeile l-au iertat pentru căderea sa, au simțit că dragostea lui de viață se întoarce mereu spre ele cu recunoștință. Trupul lui impozant și elegant de atlet artist coborât din Olimpul Peleponesiac era o umbră, doar ochii sufletului păcătos erau vii cât toată marea.
Filozoful jucător a vărsat lacrimi de artist pendulând mereu între generosul vis și zgârcita realitate.
