Scriu aceste rânduri după ce m-am uitat la ceremoniile de la Iași, pe 24 ianuarie. După ce am privit toate solemnitățile fanfarelor și discursurilor, nu numai din acest an, ci din toți ceilalți ani, ai tuturor zilelor de 24 ianuarie.
Da, scriu, amintindu-mi că anul trecut, în octombrie, am ajuns prima oară la Palatul lui Cuza din Ruginoasa, împreună cu Cronicarii Digitali. E un proiect susținut de Institutul Național al Patrimoniului prin care blogării, youtuberii și instagramerii sunt invitați să vadă, să pozeze, să filmeze istoria.
La un moment dat însă m-am desprins de grup – ceilalți vizitau încăperile albului și solemnului edificiu – îndemnat de curiozitate pe o alee străjuită de zidul verde al vegetației minuscule, perfect aliniată. Ajung astfel, străbătând liniștea unei pajiști însorite, în fața Bisericii al cărei hram, aveam să aflu ulterior, este Adormirea Maicii Domnului. E cunoscută și drept Biserica Domnească.
Mă închin și intru. Câțiva oameni în interior, unii în jurul colivei pe care o aduseseră pentru pomenirea cuiva drag. Doi preoți. Unul mai tânăr, altul mai în vârstă. Cel de-al doilea mă ia în seamă. Nu eram de-al locului, însă asta nu-l împiedică să mă privească stăruitor. Dându-i binețe, mă întreabă de unde sunt și-i spun că am venit de la București ca să vizitez Palatul lui Cuza.
– De la București?!
Tare se miră părintele. Apoi mai face câțiva pași, în treburile sale, după care se întoarce la mine, văzând că sunt pe picior de plecare.
– Să spuneți Bucureștiului să-și întoarcă fața și către noi!
Rostește părintele scurt, fără să știe cine sunt, dar totuși, pare-mi-se, încrezător că voi fi un bun mesager către Capitală…
Sunt convins că părintele nu se referise la oamenii simpli. Sigur mulți bucureșteni ajung în fiecare an la Ruginoasa, vizitând umbra lui Cuza. Mi-am dat seama pe dată de profunzimea mesajului.
Mă uitam la ceremoniile de anul acesta, din anii trecuți, cu fanfare și cu discursuri simandicoase, patriotarde sau de-a dreptul electorale. La Iași, la București, în multe alte locuri. Și totodată în minte îmi dăinuie liniștea aceea, în dangăt de clopote, din Ruginoasa. Dintr-un octombrie care acoperise casele și străduțele cu plapuma fumului din sobe.
M-am întors la Palat. La palatul lui Cuza, reintegrându-mă în grup. Mergeam și totuși nu eram atent la explicațiile ghizilor. Pentru că în urechi continuau să-mi răsune cuvintele preotului.
Oameni buni, cititorii acestui material, ați fost la Ruginoasa? Dacă nu, să vă duceți, că aveți ce să vedeți. Clădirea este superbă. Cea mai recentă restaurare e din 2013, am aflat de la ghizii muzeului.
Până să intrați, veți vedea în curte, ca un bibelou îmbrăcat în sticlă, o sanie. E sania pe care o folosea Cuza când era pârcălab de Galați. Mi se pare totuși atât de mică și de rudimentară. Pârcălab. O fi fost sania de serviciu? E drept că limuzinele încă nu se inventaseră…
Gazdele o să vă spună multe lucruri. Despre această reședință de vară construită între anii 1800 și 1811, aflată inițial în proprietatea lui Săndulache Sturdza. Numai că acesta nu reușește să achite o datorie de 60.000 de galbeni, drept pentru care banca îi ia Palatul. Alexandru Ioan Cuza îl cumpără în 1862. Domnitorul Cuza!
Se știe. Cuza moare pe pământ străin și e înmormântat la Ruginoasa, în Biserica Domnească. Acum, acolo, mai e doar amprenta vechiului mormânt, o lespede cu numele de care se leagă Unirea de la 1859.
Drumul său, chiar și după moarte, nu încetează, ca o pribegie îndemnată de vremuri potrivnice. Rămășițele sale pământești sunt duse la Curtea de Argeș, în 1944, când tăvălugul armatei sovietice venea peste noi. Ultimii săi pași prin neant au fost spre Biserica ”Trei Ierarhi” din Iași, unde își doarme somnul de veci. Copiii săi, Alexandru și Dimitrie, sunt înmormântați la Ruginoasa.
Domnitorul a lăsat cu limbă de moarte, în testament, ca atât timp cât numele Cuza va dăinui, prin urmași de sânge, Palatul să aparțină familiei, iar dacă stirpea se va risipi, clădirea să treacă în proprietatea statului.
După tot ce s-a întâmplat cu soțul ei, și exil, și moarte, Elena Cuza și-a dus în demnitate zilele în Iași, lucrând ca infirmieră. Cu demnitatea celei care se mulțumea cu foarte puțin, îmi spun îndrumătorii locali despre trecut. Pentru că, în rest, obișnuia să doneze tot ce avea de preț.
Mi se indică o anume carte, ”Povestea unui castel blestemat”, scrisă de vărul Elenei Cuza, Teodor Rășcanu. Dacă vreau să înțeleg resorturile, chiar intime, ale vieții pe care Elena și Alexandru au dus-o.
– Vărul ei scrie acolo că Elena știa…
Adică știa despre cei doi copii pe care Cuza i-a avut în afara căsătoriei. Deși el ar fi susținut că fuseseră abandonați.
Dacă ar putea cărămizile să vorbească, s-ar auzi și detunătura pistolului pe care unul dintre copii, Dimitrie, l-a folosit, luându-și viața. S-a întâmplat chiar în Palatul acesta.
Constat doar atât. Surâzătorul cleștar al zidurilor poate să contrasteze cu viforul din inima celor care au locuit cândva sub acest acoperiș.
Și totuși. Ruginoasa. Cuza. Domnitorul. Ruginoasa. Un sat în unduirile peisajului molcom al Moldovei. Peste drum de intrarea în curtea Palatului, o parcare. Și felurite magazine. Și o bodegă de unde se aude cenușiul unei viori plictisite.
Mă gândesc, încă o dată, înainte de-a mă urca în mașină, la cuvintele preotului…
