O ţară care până nu demult era pe lista neagră a FIFA, Africa de Sud, găzduieşte acum primul Campionat Mondial de pe continentul negru. Iar ediţia 2010 este o ocazie pentru FIFA de a demonstra că toate sloganurile de tipul „fotbalul uneşte lumea” sau „sport anti-rasism” nu sunt doar nişte vorbe goale.
Multe s-au schimbat în ultimii 20 de ani în Africa de Sud. Competiţiile sportive au fost şi ele o modalitate prin care această ţară a încercat să depăşească statutul de „paria” în ochii lumii. În 1995 a avut loc aici Cupa Mondială la Rugby, iar în 2003 şi 2007 au avut loc două competiţii mondiale de cricket, dar organizarea turneului final al Campionatului Mondial este cu siguranţă cel mai important eveniment organizat vreodată de Africa de Sud.
Din momentul în care această ţară a fost desemnată organizatoarea ediţiei 2010, într-o licitaţie la care au participat doar ţări africane – Egipt şi Maroc – mass-media internaţională s-a interesat nu numai de stadiul de (re)construcţie a stadioanelor sau despre mersul calificărilor, ci şi despre marile probleme sociale cu care se confruntă această ţară: de la traficul de fiinţe umane până la numărul mare de persoane infectate cu HIV, de la miile de reportaje despre sărăcie şi nemulţumirile populare care susţin că o mare parte din banii destinaţi protecţiei sociale au fost trimişi către construcţii necesare Campionatului Mondial la grevele muncitorilor şi dărâmarea unor zone locuite. Dar fotbalul, alături de rugby, este aproape un cult naţional. Privitul meciurilor la televizor şi jocurile de pe maidane sunt uneori singurele forme de distracţie pentru milioane de copii şi tineri. Aici însă, poveştile de succes despre cum au sărit unii copii din locuiţele lor de carton la statutul de vedetă internaţională datorită fotbalului încă nu au apărut. Din cauza politicii sale, Africa de Sud nu a avut dreptul ca selecţionata sa de fotbal să participe în competiţii internaţionale organizate de FIFA, interdicţie care a fost ridicată abia în 1991.
La ediţia din 2006, se estimează că au asistat 26 miliarde de telespectatori şi pentru noua ediţie se preconizează ca numărul acestora să crească. În acelaşi timp, sunt aşteptaţi la faţa locului milioane de suporteri din toată lumea. Preţurile pentru un loc de categoria a treia variază între 80 de dolari pentru faza grupelor şi 400 la finală, în timp ce un loc de categoria întâi costă 160 de dolari pentru meciurile de la începutul competiţiei şi 900 la ultimul meci. FIFA a admis criticile care i s-au adus – că biletele sunt prea scumpe şi că s-ar putea trezi cu stadioane goale – marea majoritate a sud-africanilor neputând să-şi permită să plătească atât. Prin urmare, s-au pus în vânzare şi bilete destinate exclusiv rezidenţilor, ale căror preţuri încep de la 20 de dolari.
Pentru prima oară în istoria Cupei Mondiale, zeci de bilete vor fi date gratuit. Ele vor ajunge la oameni care nu şi-ar permite să plătească nici măcar un bilet de 20 de dolari. 54.000 de tichete vor ajunge la 27.000 de muncitori care au lucrat la reconstrucţia stadioanelor. Pe lângă acestea vor fi încă 66.000 de bilete care vor fi împărţite prin intermediul diferitelor activităţi sociale şi educative sprijinite de diverse firme partenere.
Speranţa este cuvântul care uneşte alte două iniţiative legate de Africa, fotbal şi de Cupa Mondială, dar al căror scop nu este unul competiţional, ci unul social. E vorba în primul rând de „Centrele Speranţei”. Acestea sunt locuri prevăzute cu toate facilităţile pentru ca tinerii africani să se adune să joace fotbal. Pe lângă practicarea acestui sport, tinerii din Africa de Sud, Lesotho, Ghana, Ruanda, Mali, Kenya şi Namibia vor fi implicaţi şi în tot felul de programe sociale şi educative. Ele funcţionează şi drept centre de prevenire a infecţiei cu HIV, ca locuri unde tinerii pot să participe la diverse cursuri, ca spaţii de întâlnire, în care pot învăţa despre sănătate şi igienă, ca spaţii pentru spectacole de teatru şi concerte. Un astfel de centru este programat să se deschidă şi la Alexandra, o localitate de lângă Johannesburg. Aici, între 4 şi 10 iulie, adică exact în zilele în care vor avea loc cele mai importante meciuri din competiţie va fi Festivalul „Fotbal pentru speranţă”. 32 de delegaţii din toată lumea, provenite din comunităţi confruntate cu diverse probleme, vor fi prezente la Alexandra în acest festival care va cuprinde şi un turneu de fotbal cu echipe mixte. Vor fi acolo asistenţi sociali şi reprezentanţi ai diverselor organizaţii non-guvernamentale, dar şi persoane confruntate cu diverse probleme: de la oameni fără adăpost din Regatul Unit până la refugiaţi din Australia, de la oameni confruntaţi cu problema minelor în Cambodgia până la persoane care luptă cu virusul HIV.
Dincolo de fotbal, C.M. 2010 e un mare pariu pentru forul mondial, pentru că de data aceesta ştirile despre criminalitate şi sărăcie vor fi la fel de spectaculoase ca şi golurile, iar cât de mult a avut de câştigat populaţia africană din această competiţie va fi poate la fel de important ca numele echipelor care ajung în finală.
Ştiaţi că…
România a participat la prima ediţie a Cupei Mondiale, care a avut loc în 1930 în Uruguay. Jucătorii români au plecat spre America de Sud doar după ce însuşi regele Carol II le-a promis că nu îşi vor pierde slujbele în cele trei luni cât a durat deplasarea.
Primul trofeu, numit Julet Rimet, în onoarea preşedintelui FIFA care a înfiinţat competiţia, a fost furat în 1983 şi nu a fost niciodată recuperat. În timpul celui de-al Doilea Răboi Mondial acest trofeu a fost păstrat de preşedintele federaţiei italiene sub pat, într-o cutie de pantofi. În 1966, cupa mai fusese furată odată în Anglia şi a fost găsită după câteva zile de un câine într-o grădină publică londoneză. În 1983, trofeul era în posesia brazilienilor care în 1970 câştigaseră pentru a treia oară turneul final, ceea ce le dădea dreptul să devină şi proprietarii trofeului făcut din aproape 4 kg de aur. Din 1984, în vitrina federaţiei braziliene stă o copie făcută din 1,8 kg de aur.
Prima transmisie în direct a unui meci de fotbal a avut loc în 1938. Prima ediţie a Cupei Mondiale televizată a fost însă abia în 1954. Datorită noilor descoperiri tehnologice şi, în special, a apariţiei comunicaţiei prin satelit, începând cu turneul final din 1970 din Mexic, evenimentul a devenit unul transmis în direct pe tot globul.
Pele este singurul jucător care are în palmares câştigarea a trei Cupe Mondiale, chiar dacă la ediţia din 1962 n-a jucat în majoritatea partidelor disputate de echipa sa, nici măcar în finală, din cauza unei accidentări. Conaţionalul său, Cafu, este singurul jucător care a jucat în trei finale consecutive (1994-2002).
(Informaţii preluate de pe fifa.com)
