În lunile călduroase ale verii Tibetul devine o destinaţie foarte apreciată de turiştii care sunt în căutarea unei experienţe ieşite din tipare, plină de iz străvechi şi înălţare spirituală. Şi ce loc mai bun pentru a ajunge la împăcarea cu tine însuţi, dacă nu Tibetul?
Cu sunetele misterioase venite de la rugăciunile călugărilor care par să fie acolo dintotdeauna şi peisajele care îţi taie respiraţia, într-o simplitate desăvârşită, totul în Tibet este menit pentru a-ţi induce o stare de relaxare.
Deşi vizitatorii se încumetă să părăsească confortul camerei de hotel şi cu rucsacul în spinare bat la pas poteci mărginite doar de vegetaţie şi munţi, puţini îndrăznesc să se abată de la itinerariu. Însă pentru cei care o fac într-un final, surprizele pot fi mai mult decât plăcute.
De o astfel de surpriză a avut parte şi Qi Xiao, un jurnalist care îşi povesteşte pentru Washington Post incursiunea pe meleagurile celui mai înalt ţinut din lume. În timp ce vizita Yambulakang-ul, primul palat tibetan, acesta a avut curiozitatea să privească atent în valea Yarlung, deasupra cărei străjuieşte palatul vechi de peste 2,000 de ani. Adăpostită de valea în care se spune că s-a născut civilizaţia tibetană, departe de ruta turistică, jurnalistul a găsit acoperită de zdrenţe plăcuţa care atestă primul sat tibetan.
Yarlung Suoka, prima aşezare rurală a ţării, cu fâneţele şi animalele care rumegau liniştite în afara satului îi păreau desprinse parcă din Vestul-Mijlociu. Cele câteva gospodării cu case din cărămidă păreau părăsite şi doar câte un lătrat unui câine mai spărgea din când în când liniştea apăsătoare. Câţiva săteni se adăposteau de razele arzătoare ale Soarelui la umbra unui zid şi îşi beau nestingheriţi ceaiul povestind zâmbitori.
„Aceasta este casa mea”, spune Geduo, un sătean de 39 de ani, arătând spre construcţia fără uşă. Toţi sunt descendenţi ai primilor săteni, uimiţi că cineva le vizitează satul.
„Vedem rar vizitatori pe aici. Ei merg întotdeauna la palat”, mărturiseşte Dawa Ciren, în vârstă de 55 de ani. El spune că trăiesc în sat de când se ştiu şi că timpul a trecut peste multe generaţii ale familiei sale- să fii trecut 100? Nici nu mai ştie.
În afara unui tractor şi a altor utilaje agricole din curtea lui Geduo, satul părea uitat de timp, undeva în Antichitate. Totuşi, lipsa modernităţii nu pare să-i deranjeze pe localnici, nici măcar pe Yangjin, 24 de ani, mezina grupului care s-a întors acasă după absolvirea liceului. „Nu e vorba că nu aş vrea să îmi continui studiile. Doar că îmi iubesc mai mult viaţa de aici, de la fermă.”, mărturiseşte fata.
„Aceasta este Universitatea noastră!”, intervine Geduo şi arată înspre curte şi câmpuri. Ceialţi izbucnesc într-un râs sonor şi mai beau o gură din ceaiul care s-a răcit.
