Trupa britanică „Tiger Lillies” concertează joi seară la Sala Radio în cadrul festivalului „Viaţa e frumoasă”. Show-urile lor pline de umor negru, englezesc, au fost etichetate drept spectacole de „cabaret noir”, iar trioul şi-a făcut un titlu de glorie din faptul că scandalizează criticii „bigoţi”.
Despre stilul „Tiger Lillies” am vorbit şi noi cu boss-ul trupei, cu Martyn Jacques, care cântă la acordeon, pian, chitară, banjo, ukulele, muzicuţă, fiind în acelaşi timp şi clovn.
Martyn, este muzica voastră un preview al iadului sau un preview al unui Rai mai ciudat?
T.L. Sper că muzica noastră nu e un preview. Adică vreau să cred că am fost suficient de isteţi cât să prevedem deja tot ce era de prevăzut. Muzica noastră este viaţa, este filmul în desfăşurare, filmul pe care îl trăim şi îl vedem acum. Dar este filmul lipsit de happy end-ul care l-ar transforma în blockbuster.
Ai spus cândva că stilul vostru ar putea fi numit „pornografie muzicală suprarealistă”. Ce Dumnezeu mai înseamnă şi chestia asta?
T.L. Ca să fiu sincer cu tine, trebuie să recunosc că nici eu nu ştiu ce înseamnă, dar mi-a plăcut cum sună. Cum toţi criticii se înghesuiseră să ne pună o etichetă şi să ne încadreze în câte o mişcare, m-am gândit să-i ajut. Zi şi tu dacă sintagma „pornografie muzicală suprarealistă” nu sună bine, rotund, complet?
Vă numiţi „Tiger Lillies”. Ce sunteţi de fapt: mai mult tigri sau mai mult crini?
T.L. Crini, fără discuţie. Dar se vede şi cu ochiul liber…
„Tiger Lillies”, crinii japonezi, e un nume foarte gingaş care, zici tu, vi se potriveşte mănuşă. Dar de unde până unde aţi ales acest nume de scenă? E vreunul dintre voi pasionat de botanică?
T.L. Nu, din păcate. Dar e o poveste frumoasă. Un prieten de-al meu din tinereţe, pictor, făcuse o pasiune pentru crinul japonez şi a pictat zeci de tablouri având această floare ca model. M-a „îmbolnăvit” şi pe mine până într-acolo încât mi-am făcut şi un tatuaj cu un crin japonez. Aşa că atunci când a venit momentul să întemeiez o trupă nu a trebuit să caut prea mult. Crinul era deja acolo.
Pe lângă instrumentele muzicale clasice, vă mai folosiţi de un „instrument”: umorul. Cât este acesta de important pentru voi?
T.L. Cred că umorul şi ironia sunt o parte indispensabilă a muzicii în primul rând, pentru că ele sunt de fapt, parte din viaţă. În rarele momente de claritate, când ne putem detaşa ca să privim „the big picture” şi când ne vedem existenţa exact aşa cum este ea cu adevărat, realizăm că viaţa noastră nu-i nimic altceva decât o glumă. De când ne naştem suntem pe cale să murim. Cu toţii. Fără excepţie. Şi între momentul primului orăcăit şi până când ne dăm ultima suflare ne umplem timpul cu clipe rare de fericire urmate de o imensă durere, frustrare, îndoială, pe care încercăm să le contrabalansăm cu plăcuta tortură a viciilor care ne consumă. Toate astea ca să ne treacă vremea până la horcăitul final. Nu ţi se pare că nu e, de fapt, nimic serios în toate chinurile noastre?
Ce fel de clovn eşti tu: cel bun şi drăgălaş care împarte ba loane şi dulciuri copiilor, cel din filmele de groază care ne bagă spaima-n oase sau clovnul sceptico-înţelept?
T.L. Sunt clovnul trist.
Unii critici au scris că stilul vostru este o tentativă de crimă a teatrului. Chiar v-aţi pus în gând să omorâţi teatrul? Ce aveţi cu el?
T.L. Nu sunt deloc un fan al teatrului clasic, dar, pe de altă parte, nici nu mi-aş bate capul să încerc să-l omor. Cred că nu merită deranjul. Problema cu cronicarii de teatru este că ei nu acceptă nici o virgulă pusă în altă parte decât au învăţat ei în universităţile alea învechite şi prăfuite. Orice lucru despre care ei nu au studiat este brusc calificat drept „blasfemie”. Ei se aşteaptă să vadă pe scenă doar lucrurile pe care le pot recunoaşte: „Aha, despre asta am citit în cartea aia la capitolul paişpe”. Fiind nişte minţi înguste, lor nici nu le trece prin cap să aprecieze ceva nou. Ar fi incapabili să scrie un rând altul decât cel citit în cărţile vechi. Dacă o operă nu se potriveşte perfect pe şablonul lor, nu ştiu ce naiba să facă cu ea. Şi cum sunt lipsiţi de imaginaţie, cel mai simplu lucru este să discrediteze cu totul şi cu totul ceea ce ei nu înţeleg.
S-au găsit totuşi şi critici care să vă lipească pe un şablon onorabil. S-a spus, de pildă, că sunteţi „brechtieni”. Asta te mulţumeşte?
T.L Da. Sunt un mare admirator al lui Brecht şi în special al „Operei de trei parale”. Brecht are, fără doar şi poate, o influenţă majoră asupra artei mele.
Nu respingi chiar cu totul teatrul. La urma urmei, aţi compus şi muzică de scenă.
T.L. Elementul teatral este foarte important în spectacolele noastre. Şi e adevărat că am lucrat de-a lungul timpului cu multe teatre. De curând, am compus muzica pentru „Woyzeck”, regizat de Stephanie Mohr, cu care mai colaborasem în 2006, la spectacolul „Weberischen”. Iar acum lucrăm de zor la muzica pentru un „Hamlet” care va avea premiera primăvara viitoare, la Copenhaga. Nu pe teatru în general sunt supărat, teatrul e vital pentru noi, ci pe teatrul învechit şi încremenit, care nu mai are nimic viu în el.
Dacă viaţa ţi se pare o glumă, moartea cum e?
T.L. Am tot respectul faţă de moarte pentru că este singurul lucru serios şi demn de încredere de pe lumea asta. Pe când viaţa îţi trage tot felul de ţepe, moartea chiar se ţine de cuvânt.
