Ion Lucian: Valoarea, dacă nu se confirmă în timp, devine desuetă

Maestrul Ion Lucian este nu numai un actor îndră­git de foarte multe gene­raţii, ci şi scriitor şi în­­te­­meietor de lăcaşuri cul­turale. Slujeşte scena de mai bine de 60 de ani, timp în care a jucat la Naţional, Teatrul Municipal, la Tea­trul Nottara, la Teatrul de Comedie şi a înfiinţat şi două teatre. În 1964 a creat Teatrul Ion Creangă, iar în 1990 a început lunga odi­see care se numeşte Teatrul Excelsior. Ambele teatre pentru copii.

Destinul dumneavoastră este cumva o istorie vie a teatrului românesc. V-aţi început cariera la 20 de ani, dacă nu greşesc. După atâţia ani în slujba teatrului românesc, vă consideraţi o vedetă?

Ion Lucian: Mi-am început cariera la 18 ani. În ceea ce priveşte statutul de ve­de­tă, mi-e frică să afirm acest lucru, pentru că noţiunea de vedetă s-a deteriorat foarte mult în ultima vreme. Acum, vedetele sunt cu carul pe toate revistele, pe toate drumu­rile. Mă consider un vârf profesional de răspundere.

La 20 de ani cum percepeaţi acest statut?

I.L.: Atunci, mărturisesc că mi-a făcut chiar mare plăcere. În clipa în care, la 21 de ani, m-am văzut cu litere de neon de înălţimea trupului meu pe Ateneu într-un anunţ, „Maria Tănase şi Ion Lucian în Sfinxul din Hollywood”, o comedie americană pe care am jucat-o la teatrul de la Ateneu, m-am simţit o vedetă. Am simţit că sunt iubit şi din momentul ăla dovezile publicului nu m-au părăsit. Valoarea, dacă nu se confirmă în timp, devine desuetă.

Care a fost momentul în care aţi înce­put lunga şi pasionala poveste de dragoste cu tea­trul de copii?

I.L.: Este o mare pasiune născută cu totul întâmplător în 1954, când doamna Bulandra, directoarea Teatrului Municipal, m-a rugat să-i scap teatrul dintr-un ghinion mare. Teatrul Municipal (actualul Bulandra) trebuia să elibereze sala de la Izvor pentru renovare. Ministrul de atunci al Învă­ţă­mântului i-a spus doamnei Bulandra că-i dă o sală la Liceul Sf. Sava cu condiţia ca de 1 iunie să-l invite la un spectacol pentru copii. Ea m-a che­mat şi mi-a spus: „Lucian, numai tu poţi să mă scapi. Fă-mi un spectacol pentru copii pentru data de 1 iunie”. Între 5 şi 9 mai (pentru că în 5 mai mi-a comunicat) am scris o piesă şi din 9 mai până în 31, când a fost nevoie să se prezinte spectacolul, am făcut repetiţiile şi am jucat aceas­tă piesă scrisă de mine, cu ideea că se va juca o dată. Şi se joacă de 54 de ani, fără întrerupere.

Aveaţi o anume înclinare către această zonă?

I.L.: Înclinarea am avut-o, dar dragostea, pentru că este o dragoste, s-a născut în cli­pa când am cunoscut acest public – co­piii – care reprezintă un veritabil filon de aur. Şi nu merită să fie lăsat la voia întâmplării.

Credeţi că publicul-copil de acum mai gustă poveştile de odinioară?

I.L.: Fără nici o îndoială. Pentru că poveş­tile de odinioară, atâta vreme cât nu sunt trădate sau interpretate cu intenţie de demolare, nu detronează miturile adevărate ale copilăriei. Şi când ei, copiii, îşi reîntâlnesc idealurile, gândurile, opţiunile, spe­ranţele în ceea ce văd, se ataşează imediat.

La un moment dat aţi scris într-un text pe blogul dumneavoastră „Apăraţi co­pi­lăria de furtul anilor”.La ce vă gândeaţi?

I.L.: Am auzit acest apel la profesorul meu de dirigenţie, domnul profesor Hilt, căruia îi păstrez o recunoştinţă şi o admiraţie deplină. El susţinea, pe bună dreptate, şi eu mi-am însuşit această teorie, că fiecare vârstă are bucuria, satisfacţia ei. La 3 ani, o minge, la 5 ani, o bicicletă, trotineta vine puţin mai târziu. Primul pantalon lung, primul fior de dragoste, toate astea vin la momentul respectiv al vieţii. În momentul în care soseşte vârsta satisfacţiei res­pecti­ve, el nu mai are cu ce s-o înlocuiască pentru că deja a „fumat”-o demult. Şi atunci caută ceva nou, întotdeauna alături cu drumul. Am reţinut ce mi-a spus domnul Hilt: nu furaţi anii înainte de termen. Lăsaţi să vină bucuria, satisfacţia respectivă a vârstei.

Ştiu că aţi depus şi depuneţi foarte mult suflet pentru ceea ce este, să spunem, ultimul dumneavoastră copil, Teatrul Excelsior. A meritat efortul?

I.L.: Birocraţia a fost sinistră la un moment dat şi lucrările au stagnat. Acum, 
datorită primarului Capitalei, care a dat ordin ca pe 1 aprilie să se ridice cortina, e un zumzet, o evoluţie grozavă. Se mun­ceşte şi noaptea. Sper că pe 1 aprilie, nefiind o păcăleală, să fie gata şi să deschidem sărbătoreşte acest teatru.

Cu ce vreţi să deschideţi?

I.L.: Făcusem o alegere, un text românesc pe care l-am propus pentru ca să reprezint România la Festivalul din Shanghai, dar a căzut proiectul. E vorba de „Snoave cu măşti”, un spectacol cu caracter folcloric, dar cu calităţi teatrale deosebite, spectacol cu care am reprezentat România la Festivalul din SUA, Canada şi Japonia şi acuma i-am dat o haină nouă – este vorba de chintesenţa spiritului popular românesc, evident Păcală, în luptă, în dispută cu viciile umane, nu cu personajele cunoscute. Asta ar fi o reprezentaţie. Al doilea spectacol este „Vrăjitorul din Oz” – filmul a fost decretat al doilea film din istoria cinematografiei – basmul pentru care am obţinut aprobarea de a-l cânta în varianta originală, live. Tinerii mei colegi care lucrează în acest spectacol s-au întrecut pe ei, iar când am făcut o avanpremieră pentru oficialităţi, au rămas încântaţi.

Tinerii colegi de care spuneţi vă împărtăşesc entuziasmul vizavi de acest teatru?

I.L.: Da. Şi dacă adun şi anii petrecuţi la Creangă, în aceleaşi condiţii, adică teatru tot pentru copii, tot de mine înfiinţat…. şi acolo ca şi aici am încercat să stabilesc în teatru o anumită atmosferă, una de familie, având în vedere delicateţea subiectului principal, educaţia copiilor. Foarte importantă. Şi copiii aceştia, tinerii mei colaboratori, care joacă pentru tinerele generaţii, îşi câştigă un bilet pentru eternitate, pentru viitorul mai depărtat. Acum ei sunt oarecum sacrificaţi, nu sunt adulaţi ca nişte vedete (cum sunt cei de pe scenele pentru oameni mari) şi nici chiar urmăriţi de presa de specialitate cu acelaşi interes şi respect cum sunt ceilalţi actori. Dar ei fac asta dintr-o pasiune pe care eu am reuşit să le-o induc.

În momentul în care jucaţi, cum percepeţi reacţiile copiilor?

I.L.: Sunt foarte importante. Dacă pentru copii noi facem prima lectură teatrală din viaţa lor şi dacă nu-i convingem, i-am pierdut pentru totdeauna. De aceea eu consider că primul spectacol pe care îl vede un copil la teatru trebuie să fie ca pentru cei mari, dar mai bine făcut.

Care este secretul teatrului pentru copii? Ce trebuie să faci ca să reuşeşti să le captezi atenţia?

I.L.: Din păcate, secretul ăsta încă n-a fost descoperit de nimeni. Nu pot să dau reţete, dar ceea ce este absolut obligatoriu este să nu-i pierdem din mână, să nu le demolăm miturile, să nu batjocorim ceea ce ei cred. Copilul are idealurile lui, statuile lui, mo­delele lui pe care şi le-ar dori să le atingă. În clipa în care le murdărim, suferă.

Eu ştiu povestea, dar cititorii noştri n-o ştiu, cu cele două personaje distribuite în fata cea bună şi fata cea rea. Cum au reacţionat copiii?

I.L.: E una dintre victoriile mele şi e foarte semnificativă pentru mentalitatea mea în legătură cu spectacolele pentru copii. Am pus în scenă spectacolul „Frumoasa şi Bestia”. Era şi foarte la modă atunci, era filmul cel mai căutat. Am pus în rolul fetei rele pe cea mai frumoasă actriţă din teatru, dar nu în rolul principal. În rolul aşa-zisei frumoase din titlu am pus o fată pură, cu trăsături inocente, copilăreşti, dar care reprezenta aşa, un fel de ideal de copil. Rezultatul este că, dacă la început copiii apreciau frumuseţea celeilalte fete (personajul rău), în partea a doua, către final, ajungeau să-i strige din sală „Urâto”, pentru că se produsese deja în ei procesul pe care l-am dorit eu: să înţeleagă că frumuseţea nu este cea exterioară, ci frumuseţea vine din interior, din purtare, din mentalitate. Şi pentru mine aşa s-a făcut o inimă, ca un cozonac moldovenesc!

Cum se adaptează teatrul pentru copii la generaţia internetului şi a desenelor animate violente?

I.L.: Nu se adaptează. Miturile copilăriei rămân. Şi oricât voi fi de criticat şi de boscorodit şi de blasfemiat pentru faptul că plătesc un tribut oarecum convenţio­nalului, niciodată nu voi abandona acest punct de vedere educativ, moral mai mult, pentru că morala trebuie să transpară din opera teatrală, morala trebuie să fie implicită, nu explicită, pentru că atunci devine ostentativă şi n-o accept.

Dar care mai este, practic, vârsta copiilor cărora vă adresaţi?

I.L.: E, aicea s-au produs nişte mutaţii foarte mari şi cine mai face greşeala de a respecta tranşele de vârstă tradiţionale face o mare prostie. Nu mai poţi să faci o împărţire a publicului 3-6 ani, 6-9, 9-12 ani. Nu. Pentru că acum trebuie ţinut cont de structura intelectuală. De educaţie. De instrucţie. De mediul ambiant. Copiii sunt deja în evoluţie spirituală şi poţi să găseşti un copil de 6 ani, care să spună cum a spus unul despre „Cocoşelul neascultător”, în Italia. Din 6.000 de copii care au răspuns, unul singur a spus că el s-ar fi văzut în personajul Vulpoiul. Spectacolul a fost prea infantil. Intrigată, profesoara care a făcut această anchetă, l-a întrebat de ce şi a aflat că deja mergea cu părinţii la teatru de la pa­tru ani. Vedeţi? Acuma ţin seama de structura intelectuală mai mult decât de vârstă.

Sunteţi foarte activ şi, dincolo de „taclalele” acestea, ştiu că pregătiţi şi un volum de memorii. Memorii pe care le veţi intitula „Biruinţele unui învins”. De ce acest titlu, având în vedere că sunteţi un om care s-a bucurat de succes în viaţă?

I.L.: Mărturisesc, cu regret, că am decis să pun acest titlu pentru că estompează oarecum, înnourează chiar biruinţele pe care le-am avut în profesie. Da, am avut un destin propice, un destin care m-a iubit. O putere dumnezeiască care m-a salvat din cele mai grele momente. Deci n-aş avea nici un motiv să apelez la acest titlu. Dar, dacă stau să mă gândesc că mi­siunea mea pe acest pământ, prin profesie, a fost să aduc fericirea, bucuria, zâmbetul, să aduc starea bună interioară a publicului meu, nu pot să spun cu conştiinţa împăcată că ce am făcut a rea­lizat această dorinţă. Pentru că ce se întâmplă în jurul meu la ora actuală nu poate să-mi dea bucuria pe care aş fi meritat-o. Nu invidiez deloc destinele generaţiilor actuale, dar dacă nici nu vor lupta să le modifice, optimismul – care mi-a fost boala vieţii mele – nu mai există.

„Cortina uitării se lasă foarte repede şi prea uşor peste cariere strălucite”

Colecţia „Mari actori români” este un interesant proiect audio cu texte interpretate de maeştrii culturii româneşti. Primele CD-uri din serie au fost dedicate actorilor Radu Beligan şi Mircea Albulescu. Cel mai recent CD, „Taclale” îi aparţine maestrului Ion Lucian care, la lansare, declara: „Mai bine de o jumătate de secol m-am străduit să vă aduc un strop de bucurie care să vă lumineze clipele întunecare, să vă învăţ să râdeţi la soare. Pe acest disc aveţi câteva povestiri şi fabule pe care vi le ofer cu dragoste, să vă alunge tristeţea.”

Seria va continua şi cu alte nume mari ale culturii române, deoa­rece, spune Sorin Popescu, directorul de la Sud-Est Production: „Mă bucur că am reuşit să dovedim încă o dată importanţa pe care o are cultura românească. Publicul a fost foarte receptiv şi a apreciat colecţia la adevărata ei valoare, ceea ce ne-a dat puterea să continuăm cu alte nume remarcabile”.

Până atunci, să stăm puţin la „taclale” cu maestrul Ion Lucian:

„După cum aţi aflat, acest CD face parte dintr-o serie pe care Sud-Est Production, o casă de CD-uri, a închinat-o actorilor de prestigiu din România. Noi – Radu Beligan, Mircea Albulescu şi cu mine – am fost 
deschizătorii de drum şi Sud-Est Production va urma probabil să înre­gistreze eşantioane din realizările actorilor de frunte, pentru că numai asta va rămâne.

De obicei, în asemenea cazuri actorii reeditează mari momente din viaţa lor profesională. Eu, pentru faptul că în ultima vreme m-am cam des­părţit de publicul meu pe care l-am iubit, am jucat mai puţin de când mă preocupă Teatrul Excelsior, clădirea în sine, mi-am spus că dacă n-au mai venit spectatorii să mă vadă, mă duc eu în casele lor. 
N-am vrut să fie nici un fel de trimitere la cariera deja făcută. Aşa că am intitulat discul „Taclale”. Pentru că asta am vrut să fie, un gen de convorbire între prieteni. Am spus nişte anecdote din lumea teatrală, ştiu că asta place oamenilor, să ştie ce se întâmplă în spatele actorului. Pe urmă mi-am permis să înregistrez câteva din fabulele pe care le-am scris şi am folosit şi colaborarea cu soţia mea, care este actriţă şi ea (Paula Sorescu), acolo unde a fost nevoie de o voce feminină care 
să-mi dea replica. Şi ea este o pătimaşă ca şi mine şi am vrut să avem efectiv un moment de taclale.”