Pe 1 aprilie, unul dintre cei mai apreciaţi pianişti români ai momentului, Horia Mihail, porneşte într-un turneu naţional în care va cânta lucrări ale lui Franz Liszt, compozitorul de la naşterea căruia se împlinesc 200 de ani. Asemenea compozitorului maghiar, care îşi transporta propriul pian la concerte, solistul român va merge cu pianul după el.
Tot asemenea lui Liszt, un fel de „megastar” al epociii sale, care chiar şi la vizita în Ţările Române a făcut diverse acţiuni umanitare, instrumentistul român va face un gest de caritate. Pianul care va merge alături de el la recitalurile prin ţară va fi pus la dispoziţie de Societatea Română de Radiodifuziune comunităţii locale din Mediaş.
Există o prejudecată conform căreia muzica clasică ar fi doar pentru „unii”… Cum se vede acest lucru din punctul dumneavoastră de vedere? Vin oamenii la concerte?
În urmă cu mai mulţi ani, am observat într-adevăr o îmbătrânire a publicului… Sau nu chiar o îmbătrânire, dar mergeam la concerte, şi nu neapărat în România, şi observam că în sală era foarte mult păr alb. La treizeci şi ceva de ani, cât aveam la acea vreme, m-am gândit: „Domn’le, biologic, în 20 de ani nu prea o să avem spectatori. Cine vine în loc?”. Atunci, împreună cu doi colegi, violonistul Alexandru Tomescu şi violoncelistul Răzvan Suma, am făcut o formaţie de muzică de cameră, Romanian Piano Trio, care a creat un mic fenomen. Şi nu în rândul melomanilor care participă în mod normal la concerte de acest gen, ci în rândul populaţiei tinere.
Timp de cinci ani am mers în toată ţara, în oraşe unde nu există activitate muzicală de sine stătătoare. Am fost în oraşe în care s-a cântat pentru prima oară muzică clasică. În Haţeg, de exemplu. Am dat primul concert de astfel de muzică din istoria oraşului.
Noi am simţit că problema nu e la public, ci e la noi, la muzicienii care cântăm astfel de muzică şi la cei care „educă” în acest sens. Dacă primul contact al oricărui individ cu ceva, nu neapărat cu muzica clasică, nu este unul plăcut, interesant, ci dimpotrivă, plictisitor sau enervant (mă refer şi la multele dintre orele de muzică care se fac în şcoli), dacă la primul concert nu ascultă o muzică mai lejeră, mai apropiată de ce întâmplă în societatea în care trăim, acea persoană, e foarte probabil să fie… pierdută.
Şi aţi cântat în blugi…
Da. Am renunţat la fracuri şi am cântat în blugi. Ne-am făcut tricouri cu feţele lui Beethoven sau Schumann. Am vorbit cu publicul. Iar rezultatele au fost absolut spectaculoase. În cinci ani, numărul de spectatori la concertele Romanian Piano Trio a crescut în proporţie geometrică. Dau un singur exemplu: dacă la primul recital la Timişoara – totuşi, un oraş mare şi cu tradiţie – au fost 40-50 de persoane în 2006, la ultimul concert, cel din 2010, au fost peste 1.000 de oameni.
Sunt convins că nu există pericolul ca acest fenomen să dispară, pericolul ca acest tip de muzică să fie înregistrată, iar CD-urile toate să fie puse în nişte rafturi de care numai câţiva „aleşi” să se apropie. Şi nu cred că trebuie făcut un efort de educare a întregii populaţii a unei ţări. Nu este cazul. Dar e normal ca şi noi ca muzicieni, noi ca manageri să scoatem capul într-un mod cât se poate de modern şi de actual şi să prezentăm ceea ce facem într-o variantă actualizată. Într-o variantă care ar putea chiar să intre în competiţie cu alte genuri muzicale.
În ceea ce priveşte educaţia, credeţi că se poate face ceva mai mult la orele de muzică din şcoli?
Părerea mea este că s-ar putea face altceva. În cei zece ani pe care i-am petrecut în Statele Unite, am descoperit că ei nu predau muzică în sensul strict al cuvântului. Adică fiecare individ să cunoască cum să bată măsura şi cum să solfegieze. Ar fi aberant. E ca şi cum m-ar obliga cineva pe mine să pictez. Eu sunt complet netalentat la desen. Dacă desenez un câine trebuie să scriu dedesubt că-i câine, altminteri nu înţelege nimeni nimic. De ce să fiu eu obligat să fac aceste chestii tehnice?
Ce pot învăţa, însă? Pot învăţa cum să privesc un anumit tablou. La fel, orele de muzică, după părerea mea, ar trebui să fie ore de „apreciere a muzicii”. În SUA, chiar aşa se şi cheamă: „music appreciation”. Un profesor nu începe la prima oră cu preclasici şi cu tot felul de noţiuni teoretice, care nu sunt nici interesante, nici esenţiale pentru a asculta o anumită piesă muzicală. Ei fac legături între muzica ascultată de generaţia tânără (hip-hop, rock ş.a.m.d ) şi muzica pe care o facem noi, aşa zisa „muzică clasică”. Fiindcă aceste noi genuri sunt clar derivate din muzica care există de secole. Şi în acest mod, tinerii devin mult mai interesaţi.
Chiar am făcut un experiment în America. Cântam într-un trio cu doi americani şi am avut o rezidenţă de câteva zile în Maddison, Wisconsin. Şi am vizitat câteva licee. Unul era într-o comunitate afro-americană, un liceu în care, sincer să fiu, mi-a fost frică să intru. După ce am vorbit copiilor, după ce le-am cântat puţin (probabil limbajul cel mai apropiat pentru ei este cel al jazz-ului şi rap-ului) şi am făcut paralele între aceste genuri muzicale şi muzica clasică şi au devenit foarte interesaţi. Ţin minte că, la sfârşit, a venit la mine un individ foarte înalt. Se vedea că în ochii lui există o strălucire care, probabil, nu mai existase vreodată. A venit foarte timid şi sfios către mine, deşi era un individ de care, dacă l-aş fi întâlnit noaptea pe stradă, mi-ar fi fost frică şi a început să mă întrebe cum funcţionează pianul. Cum iese sunetul. Cum studiez.
Sunt convins că astfel de momente în viaţa anumitor oameni, care altminteri nu au o curbă optimă de dezvoltare, nu au cel mai corect traseu în viaţă, aceste momente pot, efectiv, să schimbe direcţia.
De ce v-aţi întors din SUA?
Fiindcă în cei zece ani petrecuţi acolo, timp în care am studiat şi am fost şi profesor asociat la Boston University, am vizitat România în fiecare an. Poate şi de mai multe ori pe an. Imediat cum plecam înapoi „la muncă” în Statele Unite, îmi făceam calendar A.M.R. ca la armată: Au Mai Rămas „n” zile până mă întorc în România. Şi nu e o figură de stil, chiar făceam acest calendar.
A fost o experienţă foarte utilă din foarte multe puncte de vedere. Dovadă e şi ce se întâmplă acum în România cu mine. Am învăţat foarte mult din pragmatismul american, din modalitatea în care ei transformă cam orice într-un „business”. Şi nu aş vrea ca acest lucru să se înţeleagă ca fiind negativ. Practic, din cauza lipsei managementului muzical în România – la muzica clasică mă refer – am fost nevoit să fac şi această meserie.
Şi cum vă descurcaţi ca manager?
A fost foarte dificil la început. Am început în 2003 în Braşov, unde am ajutat la susţinerea celei de 32-a ediţii a Festivalului Internaţional de Muzică de Cameră, festival care nu ar mai fi avut loc dacă nu s-ar fi găsit, cumva, 5000 de euro. Am început fără nici un „antrenament” prealabil. Când le-am propus colegilor mei din Romanian Piano Trio să facem un turneu naţional privat au privit cu circumspecţie ideea. Noi încercam să cântăm în diverse locuri din ţară – şi ambii colegi ai mei au fost plecaţi, dar s-au întors să trăiască şi să cânte în România – şi primeam refuzuri de la parteneri, filarmonici şi alte instituţii de stat. De fapt, răspunsurile erau de felul următor: „vă iubim pe toţi trei, vă apreciem, însă nu ne permitem să vă avem pe toţi trei deodată pe scenă”. Asta însemna pentru ei să plătească transport şi cazare pentru trei oameni şi trei mici onorarii. Foarte mici. Efectiv nu îşi permiteau chestia asta.
Până la urmă, i-am convins pe colegii mei să facem acest turneu privat şi am făcut proiectul Schumann în 2006, proiect care apoi a devenit Music ON, apoi Music On LG. Am adaptat destul de mult din ceea ce se întâmplă în alte forme de mangement. Sportiv, de exemplu.
Apoi aţi trecut şi la concerte umanitare…
Turneul Stadivarius din 2008 l-am dedicat strângerii de fonduri pentru nevăzători. De ce? Pentru că domnul Radu Sergiu Ruba, preşedintele Asociaţiei Nevăzătorilor m-a sunat în decembrie 2007 cu rugămintea de a organiza un eveniment caritabil. Avea nevoie de nişte bani să plătească un paznic, pentru şantierul început şi neterminat la Centrul de reabilitare al nevăzătorilor. România e singura ţară europeană care nu are nici până în acest moment un astfel de centru. Cei 80 şi ceva de mii de nevăzători au donat fiecare 2-3-5 euro şi s-au strâns cam 200.000. Au început lucrările, s-au terminat banii şi hoţii au început să fure din materiale. Ei aveau nevoie de bani ca să plătească un paznic să stea acolo peste noapte.
I-am propus lui Alexandru Tomescu şi acesta a fost de acord să le dedicăm întreg Turneul Stradivarius, să încercăm să facem mai mult decât un concert caritabil prin care să prelungim agonia acestei organizaţii a nevăzătorilor. Până la urmă am strâns 120.000 de euro.
De ce aţi ales să cântaţi Liszt în acest turneu? Şi de ce unde ideea „pianului itinerant”?
Ideea acestui proiect s-a născut în mai multe etape. Nu a fost din prima ideea: „găsim un pian şi îl ducem la Mediaş”. Pentru această primăvară, Alexandru Tomescu a decis ca Turneul Stradivarius să îl facă solo, cu „Capriciile” lui Paganini. „Asta îmi dă mie mult timp liber”, mi-am zis şi m-am gândit să fac un turneu de recitaluri solo, un tip de turneu pe care nu l-am mai făcut de peste zece ani, de când eram în Statele Unite. Am discutat cu Oltea Şerban Pârâu, redactor – şef la Radio România Cultural şi director al Orchestrelor şi Corurilor Radio. Ea mi-a spus că ar fi interesant ca turneul să marcheze cei 200 de ani de la naşterea lui Lizst. „Dar ştii că Liszt mergea cu pianul lui după el? Şi ştii că a fost şi în Ţările Române în 1846-47?” Ştiam că fusese, nu ştiam când şi unde. M-am documentat şi am descoperit că Liszt fusese în actualul teritoriu al României şi a cântat la Timişoara, la Arad, Aiud, Sibiu, Braşov, Iaşi, Bucureşti, transportându-şi pianul pe căi navigabile, pentru că uliţele de atunci nu erau departe de uliţele de acum şi nu permiteau transportul unui instrument fragil. Pianul are vreo zece mii de piese. Vă daţi seama că se poate deregla uşor.
Apoi am mers mai departe cu ideea şi am zis să găsim un pian pe care să îl iau după mine. „Şi dacă găsim un pian, nu am putea să-l şi lăsăm undeva?”, am întrebat.
Liszt, care crease în acel moment o mişcare numită „Lisztomanie”, la fel cum în secolul trecut s-a născut „Beatlemania”, devenise un fel de „megastar”. Oamenii erau înnebuniţi de prezenţa lui, de carisma lui şi îl urmăreau în turnee, voiau să stea cu el ş.a.m.d. Fiind atât de popular şi având atâtea concerte, nu o ducea foarte rău din punct de vedere financiar. Şi în această perioadă de final al carierei de solist, pentru că ultima parte a vieţii – lungă, de altfel – a dedicat-o exclusiv compoziţiei, dona toate onorariile unor cauze sociale. În România a făcut la fel. A donat la cămine de bătrâni, la orfelinate, la biserici, pentru tot felul de acţiuni sociale. Cam aşa s-a născut proiectul „Liszt – pianul călător”, care, cu ajutorul Radiodifuziunii Române, a devenit în acelaşi timp şi o acţiune umanitară pentru că o comunitate din România va beneficia de prezenţa unui instrument de calitate. La finalul turneului, Societatea Română de Radio va încredinţa pianul de concert comunităţii oraşului Mediaş.
De ce la Mediaş ?
Pentru că România noastră dragă şi frumoasă are o infrastructură demnă de invidiat care lipseşte cu desăvârşire. Asta se întâmplă şi în muzică. Sunt foarte multe săli din România, chiar săli de concert, care nu au instrumente performante sau care nu au deloc instrumente. Sunt chiar oraşe reşedinţă de judeţ care nu au aşa ceva sau au instrumente din 1950-1960 într-o stare deplorabilă.
Anul trecut, cu vreo 10 zile înainte de concertul pe care Romanian Piano Trio urma să îl susţină la Mediaş, am fost sunat de partenerii de acolo, Fundaţia „Ştefan Ludwic Roth”. Erau disperaţi: „nu găsim pian!”, „încercaţi la Sibiu!”, „nu putem de la Sibiu!”, „încercaţi la Sighişoara!”, „nu putem de la Sighişoara!”. Până la urmă am fost nevoit să le propun să ia pianul meu digital, că pe cel mare nu prea aveau cum să-l care. Şi nici tehnician să-l acordeze. Deci, am apelat la această soluţie de compromis – un pian digital amplificat. Şi ne-am dus la concert. Şi acolo ne aşteptau 600 de persoane. Considerând dimensiunile Mediaşului, e un procent absolut incredibil. E ca şi cum ar veni 30.000 de oameni la un concert de muzică clasică la Bucureşti. Din acel moment, ne-am gândit că Mediaşul merită un pian.
Ce credeţi că ar trebui să asculte sau ce ar trebui să facă un novice în muzica clasică? Să asculte CD-uri, să meargă la concerte?
Muzica e ca un microb care te prinde sau nu. Cel mai bine ar fi să intre în contact cu unul care are acest microb. Sunt destui. Să nu credeţi că spectatorii care vin acum la concerte au ştiut de la început ce le place. Şi sunt mulţi, iar în ultima perioadă sunt tot mai mulţi tineri. Au venit încet-încet. Aduşi de unul, de altul.
În acelaşi timp, marea majoritatea a caselor de discuri au scos CD-uri, de genul „The best of…”
Sunt bune astea?
Din punct de vedere interpretativ nu sunt dintre cele mai bune. Însă este o modalitate destul de lejeră de „a te împrieteni” cu muzica. Zici „asta chiar îmi place”, o asculţi o dată, de două, de trei ori şi apoi devii interesat şi intri pe youtube. Descoperi acolo o altă interpretare. Începi deja să sesizezi diferenţele: „îmi place asta mai mult decât cealaltă, deşi e aceeaşi piesă”.
Din păcate, nu există cursuri de acest gen în România. Aş vrea ca undeva în viitor să organizez astfel de cursuri pentru oameni care nu au avut acest contact cu muzica clasică până acum. Sunt o groază de oameni din clasa de mijloc, sau mijloc-superioară, care nu au avut timp şi nici n-au ştiut cum, dar poate ar vrea şi nu ştiu cum să facă.
Muzica clasică este pentru toată lumea. Este un limbaj al sufletului în primul rând, al sufletului compozitorului, al interpretului şi se adresează sufletului ascultătorului. Pregătirea nu este necesară. E nevoie doar de o deschidere. Atât a minţii, cât şi a inimii.
––––––––––––-
Când începe turneul?
Pe 1 aprilie la Sala Thalia din Sibiu. Este primul dintre cele şase recitaluri care vor anunţa partea a doua a turneului, cea a pianului itinerant. Turneul continuă la Braşov (3 aprilie), Cluj Napoca (5 aprilie), Baia Mare (7 aprilie), Târgu Mureş (10 aprilie) şi Iaşi (12 aprilie).
Şi când plecaţi cu pianul după dumneavoastră?
La Bucureşti, la Sala Radio va avea loc pe 15 aprilie recitalul care marchează plecarea pianului de concert spre destinaţia finală. El va fi pus la dispoziţie de Societatea Română de Radiodifuziune comunităţii locale din Mediaş, care nu dispune de un astfel de instrument.
Unde va mai călători pianul?
El va merge în alte localităţi în care nu există un instrument performant. Pe 17 aprilie voi cânta la acest pian în Hunedoara, pe 18 la Deva, pe 19 la Alba Iulia, pe 20 la Dumbrăveni, iar pe 21 pianul va ajunge la destinaţia sa finală, Mediaş.
De ce aţi ales Mediaşul?
În turneele pe care le-am organizat şi susţinut alături de colegii mei în ultimi ani, ne-am confruntat de nenumărate ori cu problema infrastructurii dezastruoase a sălilor de concerte. Ultima dată s-a întâmplat în Mediaş la sfâşitul anului trecut, la ultimul concert al turneului Music ON. Atunci ne-am gândit că locuitorii din Mediaş ar merita să aibă un pian.
O să mai faceţi astfel de turnee?
Dorim ca turneul din acest an să nu rămână o acţiune singulară, să se reia în primăvara anilor 2012, 2013 şi poate şi mai mult. Intenţionăm ca pe viitor, noi, adică Radio România şi Asociaţia Culturală Accendo, organizatorii acestui turneu, să reuşim să dotăm cât mai multe săli de concerte cu instrumente performante.
