Aici toată lumea ştie de Donostia Zinemaldia (rimează şi e şi numele efemerului ziar, atât de util, adică Aperitiff-ul lor), care chiar asta înseamnă Festivalul de Film de la San Sebastian. Împreună cu catalogul, ţi se oferă, în sacul galben cu negru, imprimat cu chipul unei fete bizare, albinoase, dar greu de uitat, precum piticul de la DaKINO, de acum ceva ani, şi un dicţionar de bască. Dacă ai citit deja în avion „Ghidul xenofobului”, ai aflat că în Spania există o multitudine de limbi, care sunt traduse şi, mai precis, la filme, subtitrate în catalană, cea pe care o învăţăm noi, la Institutul Cervantes sau în facultăţi.
Curiozitatea te împinge imediat să descoperi dacă la festival participă cumva şi România. După 50 de ani de comunism, tot nu ne-am dezbărat de secretomanie, aşa că afli, la faţa locului, că la secţiunea „Noi regizori” a fost selecţionat Constantin Popescu, cu „Principii de viaţă”, care va veni împreună cu protagonistul, Vlad Ivanov, iar la documentare, „Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu” se află, aşa cum şi merită, în compania „monştrilor” Hitler, Franco, Kmerii roşii…
Deschiderea a făcut-o un mexican „Chicogrande”, despre un om de încredere al lui Pancho Villa, revoluţionarul extrem de ecranizat până acum, doar că, de astă dată, accentul s-a pus pe torturile americanilor cu care au pactizat şi indienii, pe doctori principiali şi nu prea, totul de un fals de telenovelă.
Pe scenă, ca să debuteze cu fast, a venit John Malkovich, ca producător la înduioşătorul „Abel” al actorului devenit regizor, Diego Luna (combinaţie ideală ca prezenţă pentru off-ul de la „Anonimul”). După câteva zile, piesa de rezistenţă: La Roberts, Julia, brunetă, cu un coc între Penelope Cruz şi Audrey Hepburn, defensivă la Conferinţa de presă de după un film pe care nimeni nu l-a aplaudat, dar nici n-a îndrăznit să-l critice cu ea de faţă, „Mănâncă, roagă-te, iubeşte”. (Am avut o senzaţie de déjà-vu: la Roma, cu Coppola şi „Tinereţe fără tinereţe”, a fost aceeaşi reacţie). Javier Bardem a escortat-o cu un elan exagerat, apoi i-a făcut, la decernarea premiului pentru întreaga carieră, un elogiu, ca un răspuns la o întrebare ce o deranjase cu câteva ore înainte că joacă mereu aceleaşi roluri. „Găsiţi?” răspunsese „Pretty Woman” tăios. Acum totul era extrem de variat, iar Diva, ca să le satisfacă orgoliul, a plusat spunând că n-a mai întâlnit un oraş atât de entuziast… Fireşte, a topit pe toată lumea, că doar cu zâmbetul şi râsul de Oscar îl cucerise şi pe exigentul Paul Newman!
A urmat filmul biografic „El Gran Vasquez”, după viaţa lui Manuel Vasquez, creator de benzi desenate în anii ’60, construit ca o peliculă din perioada aceea, plin de umor ataşant, faţă de un mare escroc şi bigam, între altele, dar pe care tu, public, cu chef de un cinema, nu te poţi supăra.
„Blog”, tot un spaniol, pare inspirat din „WebSideStory” a lui Dan Chişu şi ceva Milos Forman, „Taking off”. Când adolescentele n-au ce face, trăncănesc pe messenger.
Din categoria „Hai să ne îngrozim”: „L-am văzut pe diavol” din Coreea de Sud (mare curaj să te războieşti cu nişte minţi satanice), „Buried” ne mută pe alt teritoriu de conflicte cu americanii: Irakul, unde ostaticul e direct băgat sub pământ, cu oarece speranţe să fie salvat, dacă se plăteşte o enormă răscumpărare. Ca să fie şi mai convingător ca dramă, se ia un actor cu un şarm nebun, Ryan Reynolds din „The Proposal” (acum n-ar mai fi făcut mofturi s-o ia de nevastă pe Sandra Bullock… ). „NEDS” (non-educated delinquents) este despre delincvenţii fără carte, un film de o violenţă care o să-i pună pe mulţi pe gânduri înainte de a-şi mai trimite copiii, la studii, în Marea Britanie. E departe de „Cercul poeţilor dispăruţi”…
„Invasion of the Body Snatchers” e un horror SF al anilor ’50, de Don Siegel (1912-1991), căruia i s-au rezervat mai multe proiecţii, i s-au pus DVD-uri la vânzare şi un splendid album bilingv, cu date şi imagini. Despre acest film de groază, de categorie B, vorbea mult Sir Anthony Hopkins în „Sleepstream” (văzut la „Anonimul”), ceea ce sigur că a stârnit curiozitate, dar şi ironii. A urmat „Verdictul” – un poliţist vintage – cu 2 actori de plan doi în „Casablanca”, Peter Lorre şi Sydney Greenstreet. Tot de la Siegel a fost pe ecran şi „Night unto night”, cu Roland Reagan înainte de a fi preşedinte şi a ne scăpa, împreună cu Gorbaciov, de ciuma roşie. Alături de el, soţia regizorului, Viveca Lindfors. Un scenariu foarte romantic şi demodat, dar nu chiar de lepădat.
Pentru că şi acest festival e urmărit de legea seriilor, în aceeaşi zi a fost şi documentarul „Bicicletă, lingură, măr” despre o importantă figură politică locală, Pasqual Maragall, atinsă de temuta boală Alzheimer, pe care o înfruntă cu curaj şi sinceritate, aşa cum a făcut şi fostul lider de la Casa Albă.
Nemţescul „Culori în întuneric” cu formidabilii Senta Berger şi Bruno Ganz (un regal actoricesc), spune povestea unui cuplu trecut de 5 decenii, care reacţionează atipic la aflarea veştii că el are o tumore malignă.
„Happythankyoumoreplease” – o comedie romantică de şi cu Josh Radnor – arată cum te poţi trezi cu un copil pe cap, dacă vrei să faci o faptă bună în metrou, şi cum îl educi să nu înjure (dacă se întâmpla asta şi în al nostru „Principii de viaţă” se ducea naibii tot eşafodajul scenaristic al tandemului Baciu-Rădulescu).
„Cu mintea în altă parte” este despre un crupier francez care visează să călătorească. „Misterele din Lisabona” e un cronofag al regizorului portughez Raul Ruiz, care, după 4 ore şi jumătate de destine confuze, ameninţa într-un interviu,că avea o variantă şi mai lungă; „Eliza K” vorbeşte despre o fetiţă violată, care abia după 14 ani conştientizează ce i s-a întâmplat, iar „Marieke, Marieke” (după melodia lui Brel), urmăreşte istoria unei fete de 20 de ani, căreia îi plac bărbaţii mult mai copţi, fiind orfană de mică, freudienii ştiu de ce.
La documentare, festivalul e fabulos. „Cât cântăreşte clădirea, dle Foster” este biografia celui mai mare arhitect contemporan, pilot din pasiune şi supravieţuitor al unui cancer vechi de 10 ani; „Yves Saint Laurent: L’amour fou” descrie viaţa sentimentală, profesională, pasională şi pasionantă, a unui foarte timid creator de modă, decorat cu Legiunea de Onoare, care a avut parte de funerarii aproape naţionale, iar „Las marimbas del inferno” sunt un fel de ţambale sud-americane, pe cale de dispariţie, care se înfrăţesc cu o orchestră de heavy-metal doar ca să aibe mai mult public. „La noche che no acaba” o readuce în prim-plan pe fascinanta şi controversata Ava Gardner, falsa spanioloaică din filmele americane, care a turnat mai multe pelicule în ţara din care se credea că provine. Într-una dintre ele, spectatorii de-abia au aşteptat s-o descopere fără veşminte, fără să ştie că era dublată de o săteancă din partea locului. Avei nu-i plăcea să se vadă pe ecran, în „Show Boat” s-a trezit că i-a fost furată vocea în scenele cântate şi înlocuită cu o soprană, iar în „Contesa desculţă”, variantă iberică, la final, cenzura a scos una dintre cele 2 împuşcături şi a schimbat o replică, pentru a nu-l contraria pe Franco.
De altfel despre dictatorul lor, în „Izzare argia” / „O stea pentru-o dorinţă” nu poţi să nu te cutremuri că, pe cât de cumplit era ateismul la comunişti, pe atât de înspăimântător era catolicismul cu forţa, inclusiv cu violenţa, impus de călugăriţe şi preoţi…
Dar poate cel mai izbutit dintre toate a fost chiar cel din categoria „nestemate”, cum i-ar fi spus profesorul Suchianu (căci „perle” în română e ambiguu), „Cirkus Columbia” de Danis Tanovic. Într-o fostă Iugoslavie, cu pică pe Tito, un emigrant revine din Germania după 20 de ani, dar, într-o lume confuză şi pe alocuri comună fostului est socialist, de unde până şi motanul occidental încearcă s-o şteargă, e greu să cumperi fericirea, oricâte mărci ai avea. Am avut noroc să-l văd la prima proiecţie, pentru că la a doua, până şi impresionantul Palat Victoria Eugenia era insuficient pentru doritorii de cinematograf universal valabil, oferit de chiar preşedintele juriului de anul acesta. Câştigătorul ar trebui să fie pe măsură, în acest oraş fabulos, cu un grai misterios, care, ca într-un puzzle lingvistic, te face să te simţi precum acasă, aici pe malul unei mări despre care şoferul de taxi spunea, admirativ, de ce are atâta vrajă: BRUMA!
