Spectacolul „Unchiul Vania”, montat la Teatrul Bulandra de Yuriy Kordonskiy, a împlinit zece ani de de existenţă, făcând şi astăzi săli pline.
Yuriy, trăieşti nişte simţăminte speciale legate de această sărbătoare?
Yuriy Kordonskiy: E un sentiment ciudat. OK, e plăcut că un spectacol de-al meu se joacă de zece ani, dar simt, în acelaşi timp, şi că am îmbătrânit puţin. Nu mai suntem aceiaşi oameni care ne-am îmbarcat acum zece ani în această aventură. Ne-am schimbat. Unii am trecut prin divorţuri, unora le-au murit între timp oameni dragi, dar s-au întâmplat şi lucruri plăcute în viaţa tuturor şi toate astea şi-au pus cumva amprenta şi pe spectacol care parcă e mai copt, mai matur. „Unchiul Vania” s-a schimbat pentru că oamenii de pe scenă s-au schimbat. Sigur că şi eu sunt altul şi-mi vine văzând spectacolul cu ochiul regizorului care sunt acum să refac scene întregi. Mi-ar plăcea să mai am la dispoziţie măcar o lună în care să lucrez la el, să refac anumite lucruri, dar în viaţa reală lucrurile nu merg aşa. Ai terminat un spectacol, gata, îl laşi să trăiască pe picioarele lui. Nu trebuie să fii un „tată” atât de autoritar încât să-l ţii din scurt. Dar chiar şi în imperfecţiunile lui eu îl găsesc frumos. E ca în viaţă. Prefer oricând o femeie vie unui manechin cu forme perfecte din vitrina unui magazin care, oricât ar fi de bine realizat, rămâne totuşi de plastic. „Unchiul Vania” are un suflet şi ca orice făptură însufleţită, într-o zi e minunat, în altă zi mai puţin bun, dar are marea calitate de a fi viu.
Îţi aminteşti cum ai ajuns să montezi acest spectacol la Bulandra?
Y.K: Sigur că da. Ca orice lucru minunat în viaţă, s-a născut din întâmplare. O cunoscusem pe Cătălina Buzoianu la un workshop în Germania. Am stat de vorbă, ne-am contrazis, ne-am împrietenit şi ea mi-a spus că ar fi grozav dacă aş veni să montez ceva la Bulandra. Eu am fost încântat de idee şi Ştefănuţ Iordănescu, fiul Cătălinei, care era director pe atunci la Bulandra m-a invitat să pun ceva în scenă şi am acceptat imediat.
Ai venit hotărât să pui în scenă „Unchiul Vania” sau tot hazardul a jucat un rol hotărâtor?
Y.K: Venisem cu două propuneri, dar acum poţi să mă şi baţi că nu mai ştiu care era cea de-a doua. Ca dovadă că nu a fost să fie. Cum „Vania” nu prea a avut contracandidat a rămas singur în cursă.
„Îţi dai seama ce o fi spus Victor Rebengiuc când a venit puştiul ăla cu caş la gură să lucreze cu el…”
Cum a decurs castingul?
Y.K: Când am venit, nu ştiam pe nimeni. Era o lume complet nouă, iar eu eram foarte tânăr. Singurul lucru de care eram sigur era că iubesc piesa lui Cehov la nebunie.
Teatrul Bulandra era o adevărată legendă…
Y.K: Din fericire pentru mine, nu ştiam asta, altfel aş fi fost paralizat de teamă. Eram ignorant, dar deschis.
Nu ştiai pe nici unul dintre actori?
Y.K: Pe nici unul. Acum mă amuz, îţi dai seama ce o fi spus Victor Rebengiuc când a venit puştiul ăla cu caş la gură să lucreze cu el. Norocul meu e că am instincte bune şi nu am căzut în greşeala de a le cere lucruri prosteşti. Cum ar fi fost să-i spun Marianei Mihuţ sau lui Victor Rebengiuc: „Spuneţi-mi şi mie, vă rog, o poezioară şi cântaţi-mi un cântecel”? Aş fi fost de un penibil absolut.
Şi ce le-ai cerut la casting?
Y.K: Am stat pur şi simplu de vorbă cam câte o jumătate de oră cu fiecare. Am vobit despre Cehov şi despre „Unchiul Vania”, dar i-am întrebat şi despre viaţa lor, despre casă, despre copii. Am improvizat. Cred că am fost şi eu „scanat” de ei cu ocazia asta. Am dat şi eu castingul meu, dar au avut milă de mine. Îmi amintsc că i-am întrebat senin la un moment dat pe Horaţiu Mălăele şi pe Mariana Mihuţ în ce au mai jucat. Ei s-au uitat complice unul la altul şi i-a bufnit râsul. „Nu prea ştiu de unde să încep”, a spus Mariana şi mi-am dat seama pe loc că am făcut o gafă. Dar m-au iertat pentru că se vedea că interesul meu faţă de ei e sincer, netrucat.
Ştiai ce căutai?
Y.K: Nu aveam anumite aşteptări, voiam mai mult să simt chimia dintre mine şi acei artişti şi dintre ei şi textul lui Cehov. Cum îţi spuneam, mă bazam pe instinct. Dar deşi statul de vorbă poate părea ceva neserios, a fost o muncă grea, să ştii. Aveam aceste discuţii cu actorii şi câte 12 ore pe zi. Ei scăpau ieftin cu jumătate de oră zilnic, dar eu o ţineam aşa de dimineaţă până noaptea. Cert este că a funcţionat pentru că atunci când m-am dus la Ştefan Iordănescu cu lista mea de actori şi i-am spus „uite, pe ei i-am ales”, el aproape că a fluierat admirativ.
Ce ţi-a zis? „Good choice?”
Y.K: Da, da. Mi-a spus că i-am ales pe cei mai buni.
Acela a fost începutul unei frumoase prietenii?
Y.K: Exact, cu deosebirea că în „Casablanca” această replică încheie filmul, pe când la noi acela a fost nu numai începutul unei frumoase prietenii, ci chiar prologul unei mari iubiri.
Ai revenit în toţi aceşti din când în când şi ai mai făcut popasuri artistice la Bulandra.
Y.K: Da. Am mai montat „Căsătoria”, „Sorry”, „Crimă şi pedeapsă” şi, de curând, „Să mă-ngropaţi pe după plintă”.
Ţi-a funcţionat foarte bine instinctul şi când l-ai ales pe Marius Manole în rolul lui Şarik, câinele vagabond din „Inimă de câine, spectacol pe care l-ai montat la Naţional.
Y.K: Da. La casting, Manole a intrat pe uşă cu un aer de om obosit, hăituit. S-a aşezat pe scaun într-un fel chinuit, cu picioarele adunate sub el. Avea aşa o faţă de câine bătut că mi-a fost clar din prima secundă că l-am găsit pe Şarik. L-am întrebat: „Măi, băiete, tu ai o casă?” „N-am casă”, a spus el. „Ai maşină?” „N-am maşină.” „Ai nevastă, copil? „N-am”, a mai spus el. „Măi, dar tu chiar că eşti un câine de pripas”, i-am zis şi mai că-mi venea să-l mângâi pe creştet.
„Să mă-ngropaţi pe după plintă” este un alt spectacol extraordinar, o cutremurătoare dramă de familie.
Y.K: În general mă interesează poveştile de familie. Dacă stai de fapt şi te gândeşti toate marile texte sunt drame de familie. „Unchiul Vania” e o astfel de poveste. „Căsătoria” este despre întemeierea unei familii şi tot aşa. Tragediile care se petrec în lume, războaiele dintre popoare, sunt drame de familie la scară mare. Povestea omenirii a început cu prima familie, cu Adam şi Eva şi cu fiii lor.
„În State, „I love you” se spune mai des decât „hello”.
În „Să mă-ngropaţi…” e vorba despre dragoste, dar despre o dragoste maladivă, obsesivă, posesivă. Crezi că iubirea poate fi şi bolnavă?
Y.K: Utilizăm atât de uşor cuvântul dragoste, uite, numai tu l-ai pomenit de vreo trei ori în mai puţin de un minut. Eu lucrez în State unde „I love you” se spune mai des decât” „hello”. Ce naiba înseamnă „I love you”? Îţi spun eu: nimic. E o vorbă goală complet de conţinut.
Ce vrei să spui? Că nu există dragoste?
Y.K: Ba da. Dar nu aşa, la kilogram. Fiecare iubire este povestea unică a relaţiei dintre doi oameni. Nu există iubiri trase la xerox. Şi dragostea adevărată apare pe lume în doze foarte mici, ni se dă cu pipeta. Încerc să-i fac să înţeleagă asta şi pe studenţii mei. „Ce ştiţi despre personajele pe care le jucaţi?”, îi întreb. „Ştim că se iubesc.” „Bine, dar ce-i aia „se iubesc”? Pentru mine nu e niciodată de ajuns această informaţie. Vreau să ştiu cum se iubesc şi de unde ştim că se iubesc. Ce-i unic în relaţia lor. Ce au ei şi nimeni altcineva pe lume nu are? „O poveste frumoasă”, îmi mai spun studenţii, replică la care pe mine mă apucă nervii. Nu e nimic frumos în dragoste. Partea aia cu paietele, sclipiciul, inimioarele roşii de pluş şi bomboanele de ciocolată sunt comerţ şi filme proaste de Hollywood, nu viaţă. Dragostea înseamnă multă durere şi suferinţă. Eu sunt foarte atent când folosesc, şi o fac foarte rar, cuvântul „dragoste”.
Îţi cam chinuieşti studenţii, nu-i aşa?
Y.K: Da. Dar este spre binele lor. Pentru că actoria nu înseamnă faimă, bani, reclame, haine şi maşini luxoase şi numele tău scris cu litere de neon, cum îşi închipuie ei. Toţi visează în primul an la asta, dar până termină facultatea, cei care reuşesc să o sfârşească, ajung şi ei la vorba mea, cum că actoria e muncă silnică stropită cu multe lacrimi. Şi sunt foarte zgârcit cu laudele. La americani se poartă asta cu „Good job! Excellent job!”, dar eu nu fac asta pentru ca ei să ştie că atunci când îi laud nu sunt vorbe goale şi că, dimpotrivă, atunci când îi critic o fac pentru a-i ajuta. Îi încurajez şi să se critice între ei. Şi dacă la primele ore, cădeau pe spate şi nu mai conteneau să se laude unul pe altul, acum au devenit foarte critici. Atunci când munceşti, nu prea mai ai vreme de vorbe drăguţe.
Aşa ţi-a făcut şi ţie profesorul tău, marele Lev Dodin?
Y.K: Oho! Eu sunt mic copil pe lângă el. Ştii ce ne-a spus Dodin în prima zi de şcoală? Că el este o barieră între noi şi scenă şi că va face tot ce-i stă în puteri ca noi să nu ajungem niciodată actori. Pentru că pe lumea asta sunt mult prea mulţi actori şi regizori proşti. „Dar dacă veţi reuşi să treceţi de mine înseamnă că sunteţi cu advărat buni”, a adăugat.
Vorbea serios?
Y.K: Părea foarte serios. Judecând cu mintea de acum, cred mai degrabă că a vrut doar să ne sperie, dar, cum eram un puşti pe atunci, am fost şocat, a fost o lovitură pe care am încasat-o în plin. Dar timpul m-a învăţat să-i apreciez atitudinea pentru că, în fond, avea dreptate.
