Thriller-ul regizat de Martin Scorsese pe baza unui scenariu adaptat după romanul lui Dennis Lehane se joacă voit cu mintea spectatorului, demarcaţia dintre fantezie şi realitate efectiv nemaiexastand. Filmul atacă o serie de concepte puternice şi tulburătoare, dar o face într-un fel care impiedică orice conexiune la nivel emoţional. Spectatorul se chinuie să îşi dea seama care este adevărul, ce e real şi ce nu e, iar soarta personajelor îl lasă rece. Cu un impact psihologic minimal, filmul nu este ceea ce am fi aşteptat de la Scorsese…
Este 1954, cu Război Rece, paranoia asociată acestuia aflată în creştere şi magia neagră a naziştilor germani încă în exerciţiu. Într-o zi mohorîtă de toamnă, şerifii federali Teddy Daniels (Leonardo DiCaprio) şi Chuck Aule (Mark Ruffalo), noul său partener, ajung pe Insula Shutter, în apropierea coastei Noii Anglii, unde se află Spitalul Ashecliffe, un ospiciu pentru tratarea condamnaţilor cu tulburări mentale. Mai uşor s-ar evada de la Alcatraz, decît de pe Shutter Island. Cei doi investighează evadarea unei criminale, Rachel Solando (Emily Mortimer), care a dispărut fără urmă. Doctorii femeii, Cawley (Ben Kingsley) şi Naehring (Max von Sydow), nu sînt prea dornici să dezvăluie secretele ospiciului, iar Teddy devine din ce în ce mai suspicios că nimic nu este cu adevărat ceea ce pare a fi la prima vedere. Se află acolo pentru a găsi o pacientă disparută? A fost trimis pentru a investiga zvonurile care denunţă practici extreme de tratare a bolnavilor? Sau este vorba despre experimente importate din Germania pentru a crea războinicii perfecţi? Pe măsura ce Teddy şi Chuck se apropie de adevăr, acesta este din ce în ce mai greu de surprins, iar cei doi încep să se teamă că nu vor mai părăsi niciodată Shutter Island. Pentru că cineva încearcă să-i facă să-şi piardă minţile…
Filmul nu seamănă deloc cu adaptările cinematografice ale altor cărţi ale lui Lehane, „Mystic River” şi „Gone, Baby, Gone”, care se apropie mai mult de tragedia modernă. Scorsese foloseşte elemente de film noir şi horror şi le sintetizează. Niciun alt regizor nu ar fi ecranizat romanul lui Lehane cum o face Scorsese. Insula este un personaj, vremea urîtă este un personaj, coloana muzicală a filmului este un personaj.
Problema cu acest film este că dramele lui Teddy nu emoţionează spectatorul. În flashback-uri, îl vedem întîi în lagărul de concentrare de la Dachau, unde soseşte ca membru al forţelor americane de eliberare, şi apoi la moartea într-un incendiu a mult-iubitei sale soţii Dolores (Michelle Williams). Ori, şi mai important, înecarea copiilor de către propria lor mamă… Ceea ce ni se prezintă este doar începutul dezvăluirii demonilor care îi chinuie sufletul. Personajul nu ne devine totuşi simpatic. Îi înţelegem doar parţial durerile. De aceea nu rezonăm cu el.
DiCaprio, devenit actorul fetiş al lui Scorsese (după era DeNiro), reuşeşte o interpretare puternică şi matură. După ce s-a trezit din ameţeala succesului repurtat cu „Titanic”, DiCaprio a căutat proiecte de prestigiu, sub bagheta unor regizori prestigioşi (Scorsese, Christopher Nolan, Same Mendes, Edward Zwick). Dacă „Shutter Island” ar fi intrat pee crane la sfîrşitul anului 2009, DiCaprio ar fi fost pe lista nominalizaţilor la un statuetă Oscar. Actorul este perfect secondat de legendarii Ben Kingsley şi Max von Sydow, mai puţin de Mark Ruffalo, al cărui personaj este şters. Ceilalţi actori din distribuţiei sînt şi ei bine aleşi: Emily Mortimer, Patricia Clarkson, Jackie Earle Haley, Ted Levine, John Carroll Lynch, Elias Koteas. (DeNiro nu joacă in film, în ciuda zvonurilor de pe Internet, din perioada pre-producţiei.)
Ca orice thriller de calitate, „Shutter Island” provoacă intelectul spectatorului. Cu toate acestea, nu este un film de calibrul Oscarurilor.
CDI
