Fericire. Asta îşi doresc oamenii în general şi, mai ales, românii, cunoscuţi pentru poantele, umorul, ironia şi satira cu care bifează în familie sau la întâlnirile de gaşcă.
Aşa că râsul este cel care ne dă o parte din extaz, ne face să uităm de probleme măcar câteva minute, ne păstrează legăturile cu ceilalţi, pentru că ne face să ne simţim bine. Asta rezultă din cercetarea unui psiholog din Oxford. El susţine că râsul produce endorfină şi astfel iese cu atâta poftă „Ha ha ha” din gura unui om relaxat, scrie New York Times.
Este cunoscut. Râsul este sursă de sănătate şi trăit bine. Astfel, omul de ştiinţă britanic spune că, pentru fericire, nu este responsabilă plăcerea intelectuală creată de umorul inteligent, ci tocmai actul fizic de a râde.
Muşchii feţei, puşi în mişcare, produc endorfină. Aceasta este o substanţă a unor celule din sistemul nervos central cu efect benefic: râzi până la lacrimi.
„Râsul este un lucru ciudat, până la urmă. De aceea ne interesează să-l studiem”, a spus cercetătorul din Marea Britanie. Căutările lui au dat verdictul: râsul contribuie la lipirea de un grup şi evoluţia oamenilor până la o socializare puternică.
Timp de cinci seturi de studii în laborator şi pe teren, medicul psiholog Robin Dunbar şi colegii săi au testat rezistenţa la durere înainte şi după filme ca „The Simpsons”, „Friends” şi „South Park”, dar şi spectacole cu comici ca Eddie Izzard. Participanţii la studiu au spus că au simţit durerea ca atunci când le curge vin foarte rece pe braţ, când le este strânsă mâna cu aparat de calculat tensiunea arterială sau ca un exerciţiu de schi chinuitor.
Rezistenţa la durere a crescut. Şi asta se întâmplă când există senzaţia de bine într-un grup. Rezistenţa la durerea este folosită ca un indicator al nivelului endorfinelor, deoarece prezenţa lor în creier este dificil de testat. Moleculele nu apar în probele de sânge, pentru că sunt produse în creier şi împiedicate să intre în circulaţia sângelui.
Robert R. Provine, un neurolog de la Universitatea din Maryland şi autor al cercetării „Hohote de râs: o investigaţie ştiinţifică” susţine că analiza a fost „o contribuţie semnificativă” la un domeniu de studiu care datează de 2000 de ani.
Analiza nu a urmărit mereu beneficiile râsului. Platon şi Aristotel au fost preocupaţi să studieze cum puterea râsului poate să submineze autoritatea. Neurologul a remarcat că anticii au fost foarte conştienţi că râsul ar putea însoţi jafurile şi violurile, dar şi poveştile comice spuse cu secole în urmă în amfiteatre.
Doctorul Dunbar a dat exemplul mai multor oameni care vorbesc limbi diferite, dar iau cina împreună. Cineva face un comentariu aparent hilar, dar de neînţeles. „Toată lumea cade de râs, şi te uiţi un pic nedumerit aproximativ trei secunde, apoi nu te poţi abţine şi începi să râzi cu hohote”, a concluzionat specialistul.
