Soprana româncă Nelly Miricioiu este cunoscută în întreaga lume pentru extrema sa versatilitate şi capacitatea de a acoperi un repertoriu foarte bogat, ce se întinde de la Bel-canto la verissimo.
A cântat pe toate marile scene de operă din lume, trecând cu aceeaşi uşurinţă şi talent muzical şi dramatic de la Violetta din „Traviata”, Tosca din „Tosca”, Manon Lescaut din „Manon Lescaut”, Nedda din „Paiaţe”, Marguerita din „Faust”, Antonia din „Povestirile lui Hoffman” şi înşiruirea poate continua. În 1981 a plecat din România şi Londra i-a devenit o a doua patrie, fiind locul în care trăieşte în prezent cu familia sa. Din păcate, prezenţa sa în România a fost extrem de rară şi nu pentru că Nelly Miricioiu nu şi-ar fi dorit. Pe 25 octombrie, de ziua Majestăţii Sale Regele Mihai, publicul român o poate vedea în spectacolul ce va avea loc la Ateneul Român, în beneficiul Fundaţiei Principesa Margareta a României.
Care a fost momentul în care aţi hotărât (sau au hotărât alţii) că opera este drumul pe care trebuie să mergeţi?
Nelly Miricioiu: Să fiu cântăreaţă de operă nu am ales eu, ci Dumnezeu. Am fost „copil minune” (am fost înregistrată la radio la cinci ani, am cântat pentru TV, la 14 ani, arii care aveau un compas de trei octave). Mama a fost pionul cel mai important în a împlini această „călătorie”, în a deveni un artist.
Aţi avut un mentor al cărui „glas” a fost determinant în acest demers? Cine v-a călăuzit primii paşi în carieră?
N.M.: Pentru mine exemplele sunt peste tot, nu cred în roluri „model” fiindcă eu sunt de părere că orice lucru, persoană sau evenimente au ceva din care te poţi inspira… Ceea ce mi-a condus paşii este căutarea de cunoştinţe pentru a înţelege şcoala veche italiană, adevărata şcoală de Bel-Canto! Crezul este să nu stagnezi şi să faci totul într-o puritate spirituală.
Cum aţi descrie perioada în care aţi cântat în România, pe scena Operei din Braşov, până la momentul consacrării internaţionale?
N.M.: Braşovul a fost foarte greu pentru mine. Amintirile pozitive sunt împăienjenite de nefericiri cauzate de momentul istoric în care ne găseam.
Ce anume v-a determinat să emigraţi?
N.M.: Aveţi vreo zece ani să vă vorbesc despre acest subiect? Glumesc! Adevărul este că a sosit timpul pentru mine să las aceste amintiri să se „odihnească”.Tot ce pot să vă spun este că mi-au trebuit ani de zile de „refacere”.
Vă mai aduceţi aminte de ceea ce aţi simţit când aţi debutat pe o scenă occidentală? Dar La Scala din Milano?
N.M.: Pentru mine bucuria de a cânta este mai presus de orice alte aspecte, bucuria de a respira un „aer” liber, de a cânta într-o lume care avea şi are posibilitatea să aprecieze şi bucuria de a descătuşa această pasiune a vieţii mele…. Toate acestea m-au înconjurat cu satisfacţie, dincolo de nume prestigioase. Este minunat să cânţi pe scene mari, munca este mult mai intensă, dar cu mult mai multe satisfacţii. O singură amintire îmi vine în minte, când am cântat „Lucia di Lammermoor” în „La Scala” maşiniştii care erau în spatele scenei mă încurajau, iar când am ieşit mi-au spus „Brava Signora”. Am ştiut că am avut succes. La sfârşit, după nouă chemări la rampă, la uşa teatrului publicul mă aştepta să îmi cânte „La mulţi ani!”… era ziua mea de naştere şi împlineam 31 de ani….aceasta a fost bucuria mea.
Care dintre rolurile interpretate până acum vă este mai aproape de suflet şi de structura dumneavoastră şi care este rolul pe care nu l-aţi interpretat încă, dar pe care-l doriţi?
N.M.: Manon Lescaut este un rol pe care l-am iubit imens. Dar „La Fiamma” de Respighi ca şi „Iris” de Mascagni au reprezentat un ceva inedit în viaţa mea artistică. Am fost binecuvântată cu un repertoriu atât de bogat, încât nu am o dorinţă anume, a unui rol în particular.
Vi s-a întâmplat să simţiţi din reacţia publicului că într-un anumit spectacol nu aţi fost foarte în formă?
N.M.: Da, şi nu este plăcut. Un artist este vulnerabil şi are nevoie de mult curaj să se poată ridica în scenă în faţa unei mulţimi. Ceea ce publicul nu înţelege este că un artist doreşte să dea ce are mai bun, şi doreşte să facă oamenii fericiţi. Dacă nu reuşeşte în fiecare seară, este un lucru foarte uman şi nu trebuie să îl asasinăm pentru asta.
De ce credeţi că opera în România a ajuns un fel de Cenuşăreasă a artelor spectacolului, spre deosebire de modul în care este privită în afară, ca „primă doamnă” a artelor spectacolului? Ce-i lipseşte celei din România? Un public format în acest sens, cumva?
N.M.: Din păcate, acest subiect este foarte complex. Dar lipsa de bani şi sprijinul celor de la putere ar fi un punct de pornire.
Pe când spectatorii din România vă vor auzi şi pe scena Operei Române? Când aţi cântat ultima dată pe această scenă?
N.M.: Nici nu îmi mai amintesc de când… întrebarea trebuie adresată Operei Române.
A fi cântăreaţă de operă presupune un anumit regim de viaţă mai strict?
N.M.: Pentru mine, regimul este mai mult spiritual, iar restul se încadrează în a menţine o armonie fizică şi mentală.
Care este activitatea recreativă care vă relaxează cel mai mult?
N.M.: Ador să gătesc… am făcut o artă din asta, chiar dacă gătesc numai pentru copilul meu sau soţul meu.
Ce face o cântăreaţă de operă, percepută de multe ori ca un personaj destul de elitist, în timpul liber?
N.M.: Mă duc la filme, citesc, mă întâlnesc cu prieteni… sunt foarte normală.
Nu mi-a plăcut niciodată regimul de „cântăreaţă”.
Ce ne puteţi spune despre invitaţia pe care aţi primit-o de a cânta la Ateneul Român de ziua Majestăţii Sale Regele Mihai?
N.M.: Pentru mine, Familia Regală reprezintă un Crez, o Binefacere, o Iubire pe pământ care este UNIVERSALĂ. Munca, pasiunea şi integritatea cu care îşi conduc viaţa reprezintă o sursă de inspiraţie pentru mine, şi asta mă stimulează să dau ce am mai bun… cântul meu!
Sunt onorată şi fericită să fiu parte a acestui eveniment special, în beneficiul
Fundaţiei Principesa Margareta.
LA MULŢI ANI MAJESTATE!
