Cătălin Măruţă: Să te menţii la un standard e mai greu decât să te zbaţi ca să urci

Pe 1 Decembrie, de Ziua Naţională a României, canalul Pro TV împlineşte 15 ani de emi­sie, de căutare şi de găsire a unui drum propriu. Şi tot pe 1 Decembrie, în două ediţii speciale ale emisiunii Happy Hour, Cătălin Măruţă „sărbăto­reşte” cele două evenimen­te cu invitaţi care „ne fac mândri că suntem români”.

După patru ani de emisiune „Happy Hour”, mai reprezintă ea o provocare pentru tine?
Cătălin Măruţă: Chiar mai mult decât la început, aş zice. Să te menţii la un standard e mai greu decât să te zbaţi ca să urci. Chiar şi căsniciile, ai văzut, sunt mai greu de menţinut calme la câţiva ani de la nuntă, decât la început. Timpul care trece te obligă să te confrunţi cu tot felul de situaţii. Dar e cu atât mai interesant, până la urmă. Noi am mers cu emisiunea asta în ritmul în care se mişcă viaţa însăşi, fie ea artistică, mondenă sau socială din Ro­mânia. Am abordat temele zilei, aşa că, de la un sezon la altul, emisiunea s-a adaptat, şi ea, la subiectele şi invitaţii momentului.

Cum te documentezi pentru emisiune?
C.M.: „Prin mijloace specifice”, că să mă exprim ca-n serviciile secrete. Nu, serios acum, documentarea se face prin toate metodele jurnalistice pe care nu noi le-am inventat, până la urmă. Cauţi în baze de date, vorbeşti cu oamenii – mai ales asta: vorbeşti cu oamenii, cu persoane care au opinii, care au informaţii, care pot ajuta la subiect. Sunt la curent cu tot ce se scrie, cu tot ce se petrece şi asta presupune să ştii tot ce „dă în fiert”, la orice oră.

Povesteşte-ne puţin despre ediţia specială de 1 Decembrie.
C.M.: Vor fi lucruri speciale, deosebite, în fond, se împlinesc 15 ani de Pro TV. Am intrat în al patrulea an de „Happy Hour” şi mergem înainte. De 1 Decembrie, vom avea două ediţii speciale cu invitaţi care ne fac să fim mândri că suntem români. Oameni care au reuşit să facă România cunoscută şi afară, oameni care ne fac să spunem un „da” răspicat ţării noastre!

Lucrezi în televiziune de un timp bun. În toţi aceşti ani, cum ţi se pare că au mers lucrurile? În ce sens influenţează calitatea goana după rating?
C.M.: Unii se exprimă ca şi cum „goana după rating” e ceva rău, dar de fapt asta e primul semn că emisiunea are succes: faptul că reuşeşti să captezi atenţia pu­blicului. Sigur, de-a lungul timpului, au făcut rating cele mai diverse stiluri de programe. Înainte de ’89, scenetele umoristice, muzi­ca uşoară, divertismentul lui Tudor Vorni­cu, astea plăceau foarte mult. Azi, nu ştiu cine ar mai fi la fel de încântat, deşi un Toma Caragiu sau un Amza Pellea nu vor fi expiraţi niciodată. Pe urmă, după Revo­lu­ţie, rating au făcut muzica străină, telenovelele, apoi a venit nebunia aia cu rea­lity-show-urile (au mai trecut şi asta…), iar acum, cel mai mare rating îl fac emisiunile alerte, cu muzică, emisiunile deschise, interactive, cu VIP-uri în platou, cu diverse cazuri spectaculoase, unde invitaţii au ceva de spus, nu se eschivează, nu plictisesc. Lucrurile au evoluat mult, important e să te adaptezi, să simţi pulsul vremii.

Te-ai gândit vreodată să te îndrepţi cândva către altă zonă de activitate?
C.M.: Deocamdată, nu mă gândesc concret la asta, fiindcă lucrurile merg bine aici unde sunt. Eu sunt avocat de profesie, cu licenţă şi definitivat, deci cu drept de practică, şi mă pot îndrepta oricând spre lumea asta. Doar că am presentimentul că voi rămâne legat de mass-media muuuultă vreme de-acum înainte. E un mediu care îmi place, care mă reprezintă.
Cum ţi se par noile generaţii de oameni de televiziune?
C.M.: Nu ştiu, tabloul e prea vast ca să-mi spun o părere de ansamblu, există tot felul de oameni de televiziune, ştii foarte bine, sunt şi mai buni, şi mai slabi, şi mai demni, şi mai influenţaţi de diverse presiuni… În fine, nu vreau să am aerul că judec pe cineva sau că mă cred eu vreun model, Doamne fereşte, dar la ora asta fiecare e răspunzător de propria lui competenţă.

Cum este să lucrezi în acelaşi domeniu cu soţia ta?
C.M.: Până în ziua când îmi lansez eu primul videoclip, nu se poate vorbi de faptul că lucrez chiar în acelaşi domeniu cu soţia mea. Glumesc, ştiu la ce te referi, Andra face parte din echipa unei emisiuni de mare succes, care va începe în curând la Pro TV, „Românii au talent”, e în juriul concursului. Şi a mai moderat emisiuni înainte, se ştie. Dar e ok, pentru noi a fost chiar un experiment interesant, aveam foarte multe de vorbit pe tema asta, făceam schimb de impresii… Deci, în niciun caz nu aveam vreunul probleme din cauza asta, nu ne-am considerat adversari, nici nu ne băteam pe acelaşi segment orar sau pe acelaşi target.

Ce face Cătălin Măruţă în timpul liber? Care sunt lucrurile care îl relaxează? 
Ce-l face fericit?
C.M.: Tocmai asta e, m-ar relaxa să am timp liber! În fine, sigur, am ceva timp liber, mă zbat să-mi fac timp, că altfel mereu se găseşte ceva de făcut, chiar şi-n weekend… Mă relaxează să am timp şi mă face fericit să am timp liber! E doar o diferenţă de nuanţă. În timpul liber, merg cu Andra şi cu prieteni de-ai noştri prin oraş, la film, la teatru, la restaurante care ne plac. Şi câteodată plecăm undeva, prin ţară, sau chiar în străinătate, în vacanţe. Acasă, timpul liber înseamnă filme, vizitele prietenilor la noi…

Dar nefericit?
C.M.: N-au reuşit prea multe lucruri să mă facă nefericit, or fi încercat, dar m-am apărat şi eu cum am putut. Lăsând gluma la o parte, m-a ferit Dumnezeu de nefericiri mari până acum. A, sigur că am fost nefericit când mi-am pierdut bunica, pe care am iubit-o mai presus de orice.
Sigur că m-am întristat atunci când că­ţe­lul pe care îl vedeam pe strada mea şi că­ruia îi dădeam mereu mâncare a dispărut într-o zi – şi, nu ştiu de ce, nu pot să nu mă gândesc la ceva rău. Dar trebuie să mer­gem mai departe, orice-ar fi. Să amânăm lacrimile cât putem, fiindcă viaţa nu ne cruţă la infinit. Măcar să câştigăm timp.

Dacă ar fi să poţi îndrepta ceva din lucrurile care se petrec în jurul tău, cu ce ai începe?
C.M.: Eu cred în teoria asta: dacă te în­­-
drep­ţi pe tine însuţi, poţi îndrepta orice altceva. Cred cu tărie că fericirea sau nefe­ri­cirea încep cu încrederea în tine, cu părerea pe care o ai despre propria viaţă. Eu cred că lupta cea mai mare o dai cu tine, iar dacă reuşeşti să fii sincer cu propria per­soa­nă, să fii încrezător şi tenace, restul lucrurilor îşi vor găsi rezolvări. Am citit des­tule teorii legate de asta, în diverse locuri, şi în viaţa mea s-au cam probat. Eu încerc în fiecare zi să mă îndrept pe mine, ca să pot privi lumea prin lentile curate.