Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române: „Reluarea vieții academice normale în 1990 a fost extrem de dificilă“

Istoric de profesie, Ioan Aurel Pop ocupă în prezent atât postul de rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj, cât și pe cel de președinte al Academiei Române. Am vorbit cu domnia sa despre rolul acestui for științific, despre provocările alegerii ca președinte al Academiei.

Maria Capelos 0 comentarii

Actualizat: 24.05.2018 - 10:29

RL: Academia Română este, cel puțin teoretic, cel mai înalt for științific și cultural al țării. Care este, din punctul dumneavoastră de vedere, rolul Academiei în viața cetății?

Ioan Aurel Pop: Academia Română nu este doar „teoretic” cel mai înalt for de consacrare științifică și culturală și de cercetare din România, ci este așa și din punct de vedere practic, faptic, real. Evident, sunt și anumite contestări ale acestui statut – trăim într-o societate liberă! – dar acestea sunt departe de a putea compromite rolul asumat de instituția aceasta prin tradiție și prin lege.    

Academia Română a fost, în întreaga sa istorie de peste un secol și jumătate, implicată major în „Proiectul România” și în realitatea numită România. Mai întâi, Academia, alături de alte câteva instituții-cheie, a făcut România întregită, a făcut posibilă această Românie, a pus umărul la împlinirea marilor idealuri naționale fixate prin programul Revoluției Române de la 1848-1849. În epoca interbelică, în cele două decenii de democrație (cu toate limitele sale) și de Românie Întregită, Academia a fost, alături de cele patru universități moderne de la Iași (1860), București (1864), Cluj (1872) și Cernăuți (1875), spuma lumii noastre savante, a reunit cele mai luminate spirite, a dat direcții bune de urmat și elaborat, prin membrii săi, opere nemuritoare. Ceea ce a stricat această rânduială, această lume așezată pe repere (clare și verificate) de succes, a fost regimul comunist, adus la noi pe tancurile sovietice trimise de Stalin și acceptate prea ușor de Occident. Este drept că și noi avem vina noastră, pentru că anumiți români sau cetățeni români au devenit prea zeloși aplicatori ai ideilor marxist-leniniste. Academia a fost în 1948 decapitată, expropriată, aliniată comandamentelor politice; cei mai marcanți și mai activi membri ai săi au fost excluși, unii arestați și chiar obligați să moară în detenție sau la Canal. Cu toate acestea, exigența în selectarea majorității membrilor a rămas, cei mai mulți academicieni din vremea regimului comunist fiind adevărați savanți și creatori de mare valoare. Între 1974 și 1989, nu s-a mai primit niciun membru, instituția fiind subordonată total comandamentelor partidului și obligată să moară treptat prin dispariția fizică a academicienilor. Din toate aceste motive, reluarea vieții academice normale în 1990 a fost extrem de dificilă, a pornit cu mari handicapuri, cu un imens deficit de imagine pentru instituție, fără proprietățile necesare bunei sale funcționări etc.

Cele mai multe academii naționale de științe au, la începutul secolului al XXI-lea, statutul de foruri supreme de consacrare în toate domeniile sau în anumite domenii și rolul de societăți savante de elită. Acest statut și acest rol îl joacă și Academia noastră în societatea românească. Însă anumite academii – și nu numai cele din țările foste comuniste – sunt și instituții de prim-plan în cercetare și în creație, mai ales acolo unde nu există consilii naționale ale cercetării. Aceste din urmă academii – Printre care și Academia Română – au institute și centre de cercetări, cu sute de cercetători. În clasamentele internaționale din domeniul științelor fundamentale și tehnice, Academia Română, alături de cele mai prestigioase universități, se află pe primele locuri. Academia este prezentă în toate marile întreprinderi științifice și culturale naționale, dar acest lucru este rareori mediatizat. Sper sincer să-și îndeplinească acest rol mai bine în viitor.

Academia Română are, prin lege, prin statut și prin tradiție, obligația de a interveni cu expertiza proprie în chestiunile strategice ale țării, ale națiunii și chiar în cele internaționale. Cercetarea și creația nu pot fi făcute într-un turn de fildeș, despărțit complet de lume, de comunitate. Ca să se poată face cercetare este nevoie de o societate sănătoasă, funcțională, performantă, bine organizată, pașnică. Un proverb latin spune că inter arma silent musae, cu sensul că pe vreme de război și de vrajbă socială nu se poate face creație intelectuală, în sens de știință, artă, cultură. Prin urmare, Academia nu poate sta pasivă și să vadă senină cum se poluează mediul natural, cum se strică echilibrul climatic, cum se degradează educația, cum sporește analfabetismul, cum se subminează instituțiile statului, cum sunt compromise valorile pe care s-a clădit această civilizație românească. România ca stat nu este o creație sui generis, pentru că cea mai legitimă aspirație a tuturor popoarelor ajunse la stadiul de națiune a fost aceea de a avea propriul stat național unitar. Statul național – realizat de românii de acum 100 de ani și consfințit de comunitatea internațională – nu a fost o glumă sau o alcătuire efemeră, ci a fost și este instrumentul cel mai eficient de organizare, de apărare și de protejare a românilor. Aceste scopuri ale statului se îndeplinesc prin instituții – de la Președinție, Guvern și Parlament până la partide politice, școală, sănătate, Biserică etc. – iar dacă aceste instituții sunt compromise în mentalul colectiv, atunci însuși sistemul democratic este în pericol. Or, în acest moment instrumente mai bune de funcționare a societății decât democrația și statele democratice nu există. Globalizarea este o realitate, dar tendința de subminare a statelor naționale în numele globalizării este falimentară deocamdată. Prin urmare, Academia are de jucat un mare rol în societate, dacă dorește să-și îndeplinească menirea de for suprem de consacrare și de cercetare.

În mare, percepția românilor despre Academia Română nu este tocmai grozavă. Cum vedeți acest lucru?

Cum spuneam, Academia Română a trecut prin momente grele înainte de 1989, când a fost silită, ca să nu fie desființată, să facă unele compromisuri. Mai întâi, i s-au confiscat toate bunurile, i s-au îndepărtat, arestat și ucis mulți membri și a rămas la cheremul statului condus de partidul comunist. Apoi, deși a acceptat primirea în rândurile membrilor ei a soției (semianalfabete) a dictatorului, în 1974, nu a beneficiat de nicio facilitate; dimpotrivă, a fost concurată serios de alte „academii”, cele mai multe de ramură și mai ales de „Academia de Științe Sociale și Politice”, făcută de PCR ca instrument docil al propriei ideologii și politici. Prin urmare, înainte de 1989, s-a dus o politică sistematică de compromitere a Academiei, care nu putea să nu lase urme. După 1989, comunitatea intelectuală românească autentică și-a pus mari speranțe în Academia Română, care, din multe puncte de vedere, a renăscut, ca păsărea Phoenix, din propria cenușă. Renașterea aceasta nu a fost însă lipsită de greutăți, de piedici, de reproșuri, de handicapuri. Mai întâi, statul român – care confiscase, la 1948 și după aceasta, bunurile Academiei – nu s-a îngrijit să i le dea înapoi, ci a lăsat totul la voia întâmplării, pe umerii instituției care a trebuit să lupte, în condiții inechitabile, în justiție, pentru ceea ce i se cuvenea de drept. În general, nu este vorba de proprietăți imobiliare cumpărate, ci de bunuri donate prin testamente și fundații, de către foști membri ai Academiei sau de către admiratori și prețuitori ai înaltului for. În al doilea rând, în loc să se concentreze toate eforturile intelectuale, instituționale și morale pentru reconstruirea, la nivelul cel mai înalt, a Academiei Române, unele instituții și persoane s-au apucat să submineze Academia, construind felurite „academii” paralele. Între acestea, cea mai derutantă și mai dăunătoare este așa-numita Academie a Oamenilor de Știință (AOȘ), care imită întru toate Academia Română și care existase anterior cu numele de „Asociația Oamenilor de Știință”. Așa, rebotezată ad-hoc, stârnește nedumerire și provoacă mare confuzie, pentru că mulți dintre membrii săi pretind să fie numiți (împotriva legii) „academicieni” și pentru că instituția dublează secțiile de specialitate ale Academiei Române. Însuși numele său este ridicol, fiindcă dă impresia că membrii adevăratei Academii nu ar fi oameni de știință!!! Mai grav, această Academie, ca și altele create între timp sau reactivate (după modelul comunist, cu excepția celei de științe agricole și silvice, de tradiție interbelică) sunt susținute de la bugetul de stat, au aparate funcționărești plătite, membrii lor se bucură de indemnizații etc. Or, în mai toate țările există câte o Academie națională, susținută de stat și altele, în chip de societăți savante, care se auto-susțin prin varii mijloace. În fond, nimeni nu poate împiedica existența societăților savante – numite academii sau altminteri – în societățile libere, cu o condiție: să nu fie puse pe același plan cu Academia țării respective, cea care reunește cele mai înalte valori intelectuale. Este drept că Academia Română are un număr fix de membri, fapt care creează frustrări multora dintre cei care s-ar autopropune și care ar face orice să ajungă academicieni. Aceste gelozii și invidii au făcut să prolifereze la noi „academiile” bugetate și mai ales această AOȘ. În al treilea rând, la noi sunt – de ceva vreme – tot felul de „academii” și „societăți academice”, care au ca obiect de activitate orice, de la fotbal și cosmetică până la comentarii politice și astrologie. În fine, Academia Română este lovită mereu de guvernele din urmă, care se schimbă în asemenea ritm încât nici nu vor și nici nu pot să înțeleagă rostul unei instituții elitare ca Academia Română în țara noastră. Vă dau un exemplu: membrii Academiei Române obținuseră, prin strădania conducerii din vremea președinției academicianului Eugen Simion (1998-2006), dreptul de a avea pașapoarte diplomatice. Teoretic, este vorba despre 181 de oameni, dar în fapt sunt, în medie, cam 150 de membri corespondenți și titulari. Dintre ei, ar cere efectiv să aibă astfel de documente cam 50-60, capabili încă să se deplaseze în lume și să ducă – în mai multe limbi străine – mesaje bune despre noi, despre țară, despre știința și cultura românească. Cineva, după scurtă vreme de la obținerea acestui drept, a găsit cu cale să-l abroge, probabil pentru că academicienii ar fi putut să ne facă de râs, spre deosebire de miniștri, secretari de stat, directori, parlamentari, membri ai consiliilor județene etc., dăruiți cu toții cu astfel de documente. Nu e vorbă, pașapoartele diplomatice nu mai au rostul de odinioară, dar, totuși, ne-ar scuti de umblătura pentru obținerea unor vize, ne-ar scurta cozile și statul în picioare, la această vârstă înaintată. Dar cine să se mai gândească la niște „bătrâni” (ca să nu notez aici exact apelativul folosit de unii parlamentari români la adresa membrilor Academiei), socotiți inutili, neputincioși, dar și „orgolioși”, „pretențioși” etc. Acești „bătrâni” au asigurat însă gloria cunoașterii românești și sunt depozitarii unei experiențe și ai unei înțelepciuni de care este mare nevoie! Noi ne-am obișnuit, însă, să ne cinstim personalitățile după moartea lor. Suntem în stare să cumpărăm un jucător bun de fotbal cu milioane de euro, dar ne codim să dăm un buget onorabil celei mai importante instituții științifice și culturale a țării!              

În aceste condiții, românii – bombardați cu felurite minciuni despre Academia Română,  confruntați cu realități contradictorii legate de instituție și ademeniți cu atâtea realități paralele amăgitoare – rămân descumpăniți și nu mai pot distinge binele de rău, autenticul de fals, elita de lumea comună etc. Evident, rolul conducerii Academiei este să schimbe această percepție, pe de o parte, iar pe de alta, din fericire, o mare parte a opiniei publice românești apreciază încă așa cum se cuvine instituția noastră.

Care este cea mai mare provocare pe care v-o aduce numirea în funcția de președinte al Academiei Române?

Sunt multe provocări, de la recâștigarea statutului dobândit prin cutumă, tradiție și lege de către Academie în societatea românească, până la reglementarea regimului de proprietate, redobândirea, amenajarea și renovarea bunurilor dobândite și asigurarea funcționării optime a tuturor institutelor, caselor memoriale, muzeelor, fundațiilor, bibliotecilor, editurii etc. Cea mai mare provocare este însă, pentru mine, de conduită, în sensul de a mă poziționa drept cel dintâi slujitor al Academiei, capabil să renunțe la timpul propriu pentru a face să activeze la nivel optim instituția, de a-i convinge și coagula pe colegi în acest demers concertat. 

Primul lucru pe care vi l-ați propus să-l faceți în această calitate?

Să cunosc instituția dinspre interior, de la toate serviciile, departamentele, birourile din centrala bucureșteană până la filiale și institute, la colective de cercetare, clădiri, case memoriale. Ca să pot face o prognoză, am nevoie mai întâi de o diagnoză. Multe din relele acestei lumi se întâmplă din lipsă de cunoaștere, dar cele mai multe se petrec din lipsă de comunicare, de dialog decent, generos și activ. În aceste zile discut cu oamenii Academiei, cu funcționarii care conduc serviciile, cu funcționarii, de la directori până la portari... Firește, dialogul cu membrii Academiei este permanent, dar instituția nu este formată numai din academicieni. Mai mult, academicienii sunt infinit mai puțini decât restul comunității din Academie. Eu nu pot conduce Academia spre bine decât împreună cu oamenii ei. O instituție bună trebuie să meargă bine de la sine, iar conducerea are menirea doar să vegheze ca să prevină dezechilibrele. Academia, la cei peste 150 de ani de existență, este o realitate instituțională solidă, care nu se frânge la prima pală de vânt...

Suntem în an centenar. Care este mesajul pe care îl transmite Academia?

Academia Română are unul dintre cele mai bogate, coerente și prestigioase programe de cinstire a Centenarului Marii Uniri. Peste 200 de volume ale clasicilor literaturii, coordonate de academicianul Eugen Simion, peste 20 de volume de istorii ale tuturor marilor domenii ale cercetării și creației, coordonate de academicianul Victor Spinei, zeci de simpozioane, colocvii și congrese, sute de tipărituri scoase la Editura Academiei, nenumărate manifestări la filialele din Iași, Cluj-Napoca și Timișoara. Toate acestea se așază peste mari opere precum Atlasul lingvistic românesc pe regiuni, Dicționarul-Tezaur al Limbii Române, Dicționarul-Tezaur al Literaturii Române, Tratatul de Istorie a Românilor în 10 volume, o colecție de cărți intitulată „Bassarabica” etc. Aceste opere și acțiuni vin să confirme statutul Academiei Române de unificatoare a națiunii noastre, unificare pe care instituția noastră a făcut-o înainte de a exista România întregită pe harta Europei. Ca o încununare, în anul Centenarului, conducerea noastră a decis înființarea unei filiale a Academiei, a patra, la Chișinău, în România de peste Prut... Prin urmare, la 100 de ani de la Marea Unire, Academia a dat exemplul cel bun și a făcut reîntregirea.

Mesajul Academiei Române se situează, însă, mai presus de date și de fapte concrete, pentru că este un mesaj de mare altitudine morală, de seriozitate, de adevăr și de dreptate, într-o lume care pare tot mai dezorientată. Academia Română rămâne, la un secol de la Marea Unire, reperul intelectual fundamental al românilor, busola necesară promovării cunoașterii, educației, cercetării, culturii de prim rang.      

În legătură cu documentul publicat de Revista 22 la câteva zile după alegerea dumneavoastră ca președinte al Academiei Române, ce ne puteți spune?

Mai nimic! Nu-mi face plăcere să vorbesc despre asta, fiindcă este vorba, pe de o parte, despre o calomnie sau, pur și simplu, minciună, iar pe de alta, de o încercare lașă de împiedicare a alegerii mele în funcția de președinte al Academiei. Știu că infamantul articol a apărut după alegerea mea, dar scopul comanditarilor lui a fost de a-l da publicității înainte. Nu au reușit, pentru că „nu mor caii când vor câinii”, după cum zice un proverb și pentru că mârșăviile nu reușesc întotdeauna. Nu am a spune decât ceea ce am mai spus: nu am fost colaborator al Securității, nu am fost lăsat niciodată, înainte de 1989, la vreo manifestare în Occident și nu aveam cum să influențez diaspora românească. De altminteri, CNSAS mi-a dat, de fiecare dată când i s-a solicitat de către MAE, MEN, Academie etc., certificate care atestă necolaborarea mea. Este regretabil că, în numele unor principii afișate ca generoase, unii mai apelează încă, după trei decenii de la căderea lui Ceaușescu, la metode staliniste de compromitere a „dușmanilor poporului” și de „înfierare cu mânie proletară” a celor care nu gândesc tocmai ca ei.  

 

 

 

CV:

S-a născut pe 1 ianuarie 1955, la Sântioara. A urmat cursurile Liceului Andrei Șaguna din Brașov, pe care l-a absolvit ca șef de promoție. Între anii 1975 și 1979, a studiat la Facultatea de Istorie și Filozofie din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj, specializarea Istorie Medievală, pe care a absolvit-o tot ca șef de promoție. Din 1996, când obține titlul de profesor universitar, și până astăzi, Ioan Aurel Pop a ocupat permanent aceeași funcție la catedra devenită, între timp, Departamentul de Istorie Medievală, Premodernă și Istoria Artei. Din anul 2012 este rector al Universității Babeș-Bolyai. În anul 2001, când a fost ales membru corespondent al Academiei Române la doar 46 de ani, a fost cel mai tânăr membru al acestui for al elitei românești. În 2010 a devenit membru titular, iar anul acesta, în aprilie, a fost ales președintele Academiei Române. Este membru în mai multe foruri științifice naționale și internaționale, a publicat peste 500 de studii și articole și mai mult de 70 de cărți, proprii și în colaborare.

Comentarii

loading...