Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Alex. Ștefănescu: "În 1967, securiștii m-au urcat în dubă și mi-au spus că mă împușcă"

După aproape 30 de ani se întoarce în paginile ziarului „România liberă“. De data asta, nu ca redactor sau reporter. Ca erou principal al unei povestiri depre sine. Spumos și acid, lucid și sincer, cu un umor nebun, nu râde niciodată de alții, ci numai de el însuși.

Share

Ionuț Crivăț 0 comentarii

Actualizat: 14.12.2018 - 11:21

Iubește femeia, omul inteligent, cartea și România, livada de acasă, fiind un lucrător, la propriu, al grădinii sale, căreia îi iubește și pomii, și fluturii, și furnicile, și șopârlele.

Domnule critic și istoric literar, autor a zeci de cărți și mii de cronici literare, la care adăugăm conferințe, lansări de carte, emisiuni la posturi de radio și televiziune, cine este Alex. Ștefănescu?

Un bărbat în vârstă, greoi și bolnav de inimă. Un om care a citit mii de cărți și a și scris despre ele. Un bătrân care moare lent, dar sigur, simțind o satisfacție secretă la gândul că moare (moartea reprezentând pentru el un mod de a fi în rând cu lumea). O ființă umană care nu suferă la gândul că urmează să dispară, ci se bucură că a avut norocul să se nască. O persoană care, înzestrată din naștere cu bucuria de a trăi, transmite acum și altora (inclusiv unor tineri apatici) această bucurie. Un autor de cărți căutate de cititori, cumpărate și citite, astfel încât au parte mereu de reeditări. Un ins sociabil, cu umor, care nu râde niciodată de alții, ci numai de el însuși. Un individ care apreciază, în egală măsură, momentele de singurătate. Un lucrător, la propriu, al grădinii lui, căreia îi iubește și pomii, și fluturii, și furnicile, și șopârlele.

Ați fost anchetat de Securitate. Cum v-ați vedea acum în rolul „elementului foarte duşmănos“, studentul Alexandru Ștefănescu?

N-am fost niciodată dușmănos, nici măcar (din păcate) împotriva regimului comunist, considerat pe bună dreptate „ilegitim și criminal“. Regimul, în schimb, prin poliția sa politică, a fost dușmănos cu mine, în special în perioada studenției, când am fost anchetat brutal de Securitate.

Interogatoriile mi-au fost luate în stare de libertate, în zile diferite, dar fiindcă durau foarte mult îmi dădeau sentimentul că sunt arestat. Iată cum sunt datate două dintre procesele verbale de interogare: „Interogatoriul a început la orele 9.15 în ziua de 23 februarie 1967 şi s-a încheiat la orele 15.25 în ziua de 23 februarie 1967.“; „Interogatoriul a început la orele 17.20 în ziua de 23 februarie 1967 şi s-a încheiat la orele 8.20 în ziua de 24 februarie 1967“. Practic a fost vorba de o zi şi o noapte de anchetare continuă, cu o singură întrerupere pentru masă (pentru masa lor, a anchetatorilor; în cele două ore în care ei au lipsit, eu am rămas închis într-o încăpere cu ziduri groase, de la subsol). Retrăiesc, citind dosarul de la CNSAS, ce am simţit în dimineaţa geroasă a zilei de 24 februarie 1967. Ieşisem din semiobscuritatea de la „Malmaison“ în lumina strălucitoare a dimineţii de iarnă, în care respiraţia mi se vedea ca un fum de ţigară diafan. Mi s-a făcut un dor nebun de mine însumi, de tinereţea mea, de libertate şi am început să plâng pe stradă. Era ca şi cum m-aş fi îmbolnăvit de cancer şi nu aveam nici o speranţă să mă mai vindec vreodată.

A urmat „demascarea“ mea. În dimineaţa zilei de 17 mai 1967, securiştii m-au urcat într-o dubă şi, ca să-şi bată joc de mine, mi-au spus că mă duc în afara Bucureştiului ca să mă împuşte. Am mai povestit, într-un interviu, acest episod, şi nu vreau să mă repet. De fapt, m-au dus la Universitate, unde, în amfiteatrul „Odobescu“, a avut loc şedinţa de excludere a mea din UTC (şi unde s-ar fi hotărât, la propunerea lui R.G.S., şi darea mea afară din facultate, dacă n-ar fi intervenit salvator extraordinara noastră profesoară, Zoe Dumitrescu-Buşulenga). Există în dosar un document referitor la această şedinţă:

„Notă pentru buletin/ 18 mai 1967/ strict secret.

În ziua de 17 mai a fost demascat public în cadrul adunării studenţilor din anul II, Facultatea de Limba şi Literatura Română, numitul Ştefănescu Alex., născut la 6 XI 1947, cunoscut că în discuţii şi în creaţiile literare se manifestă duşmănos la adresa regimului socialist din ţara noastră şi a politicii partidului nostru.

La adunare au participat circa 190 de persoane, studenţi şi profesori de la facultatea respectivă, care în cuvântul lor au înfierat activitatea desfăşurată de Ştefănescu Alex. La discuţii s-au înscris un număr de 13 persoane, dintre care au vorbit 8 persoane. În încheiere adunarea a hotărât excluderea sus-numitului din organizaţia UTC şi a propus conducerii facultăţii să hotărască asupra oportunităţii rămânerii lui ca student.“, Şeful serv. lt. col. Anculia Mioc”.

Decenii la rând am avut apoi de suferit pentru acest incident din tinereţe. N-am mai fost niciodată o fiinţă liberă şi fără griji, ci una „înfierată“.

 Ce reprezintă Eminescu pentru dumneavoastră și cum am fi arătat noi, ca nație, fără el?

De șase-șapte ani citesc și comentez poezii de Eminescu. A fost frumos, foarte frumos. Am trăit parcă într-un alt spațiu, dar acum m-am întors în lumea mea. Mă bucur că am reușit să închei ambele volume de comentarii (cel despre antume, apărut în 2017, și cel despre postume, care va apărea în 2019) pe care visam de multă vreme să le scriu. (Titlul lor ‒ Eminescu, poem cu poem.) În timp ce lucram – de obicei noaptea, pentru că ziua aveam de îndeplinit alte obligații – mă obseda gândul că mi se va întâmpla ceva care mă va împiedica să le termin. Angajat în această aventură, m-a surprins, încă o dată, frumusețea fără seamăn a poeziei lui Eminescu. Știam de multă vreme ce putere de seducție are această operă, dar admirația mea îmi rămăsese în minte ca o idee pasivă. Recitind-o acum cuvânt cu cuvânt, vers cu vers și poem cu poem, mă întrebam cu oarecare îngrijorare: o să mai simt ceea ce am simțit pe vremuri, când am descoperit-o? („Mai suna-vei dulce corn pentru mine vreodată?“)

A fost mai mult decât mă așteptam. În timpul lecturii, m-am simțit nu numai entuziasmat, ci și intimidat de ceea ce a putut să facă un tânăr din secolul nouăsprezece din cuvintele limbii române. Le-a combinat cu o artă care seamănă cu magia. Tocmai de aceea stângăciile din unele texte ale sale (în special din cele scrise în anii adolescenței) au făcut emoția mea și mai vie, dovedind că autorul a fost un om, nu un supraom.

Spun și eu (parafrazându-l prin inversare pe Marin Sorescu): Eminescu a existat! Chiar a existat, nu este un personaj de legendă! Un om real a creat o operă de o valoare neverosimilă. Și a avut ca mijloc de exprimare o limbă pe care noi, azi, o vorbim atât de prost! Poate învățăm ceva de la el. Sau poate ne dăm seama, măcar, că suntem în stare să realizăm ceva extraordinar, dacă unul de-al nostru a făcut-o cândva.

Alex. Ștefănescu are, pe lângă simțul critic, al meseriei, un altul, frumos și nebun, al umorului. Iată, pentru cititorii „României libere“, o secvență dintr-un film genial. „Cu banii câştigaţi pe Istoria literaturii române contemporane mi-am făcut o casă la ţară (în mijlocul unei livezi de peste o sută de pomi). Acolo îmi primesc cu drag prietenii, când înfloresc pomii, când rodesc şi când îi acoperă zăpada. Şi tot acolo, sub un cireş, aş vrea să fiu (nu înainte de a muri) îngropat“, este o declarație de-a dumneavoastră pe care v-aș ruga să o completați și să ne povestiți despre această căsuță pe care o iubiți atât de mult?

Decât să vă descriu căsuța, mai bine vă povestesc cum anume mi-am instalat gaz metan. Iată câteva însemnări din jurnalul meu de atunci:

„17 noiembrie 2006. Îmi instalez gaz metan la casa mea de la ţară. Din nefericire nu se ştie pe unde trece conducta subterană la care urmează să mă racordez. Se presupune că parcurge strada până aproape de mine, dar nu i se cunoaşte exact poziţia. Drept urmare, muncitorii pe care i-am angajat sapă la întâmplare în căutarea ei. Pământul este tare ca piatra, astfel încât trebuie folosit târnăcopul. Muncitorii sapă icnind din greu şi pe bună dreptate se simt descurajaţi când constată că au făcut o groapă degeaba şi că trebuie să o astupe ca să înceapă alta. Nu există nicăieri un plan cu traseul precis al conductei. Nu există semne de recunoaştere. Nu are nimeni un aparat de detectare a unor eventuale marcaje metalice subterane, de genul celor de care se folosesc nemţii pentru a găsi o conductă.

18 noiembrie 2006. Săpăturile continuă, deşi e sâmbătă şi nimeni nu are chef de lucru. Vin la faţa locului mulţi binevoitori din sat care încearcă să-şi amintească pe ce traseu anume a fost îngropată conducta şi unde e capătul ei. Toți se înșală.

19 noiembrie 2006. Muncitorii continuă să sape şi azi, duminică, dar conducta nu e de găsit. În jurul ei începe să se ţeasă o legendă. Unii spun că e pe marginea drumului, la aproximativ un metru de gard. Alţii că e pe la mijlocul drumului. Şi sunt şi alţii care susţin că, de fapt, nici n-a fost îngropată vreodată, că şanţul a existat, într-adevăr, dar că a fost astupat fără conductă în el.

În ceea ce mă priveşte, îmi aduc clar aminte conducta, parcă o văd, iar în mine am încredere, dar şi eu încep să o consider un fel de comoară, de negăsit...

22 noiembrie 2006. Nici azi, după atâtea zile de căutare, nu s-a găsit conducta de gaz metan de pe strada pe care se află casa mea de la ţară. Azi e de serviciu acolo Domniţa, iar eu, de aici, din Bucureşti, ţin legătura cu ea prin telefon. Ori de câte ori sună telefonul, tresar, plin de speranţă. Dar până acum apelurile au venit din partea altora şi nu aveau nici o legătură cu conducta. A fost şi un episod comic. M-a sunat o domnişoară care mi-a spus entuziastă:

– Gata! A apărut!

M-am simţit inundat de fericire:

– A apărut? Unde era? La ce distanţă de gard?

Domnişoara s-a zăpăcit:

– Ce gard?! Mi-a apărut cartea de versuri, aceea pe care mi-aţi citit-o dumneavoastră în manuscris. Şi vreau să vă aduc şi dumneavoastră un exemplar. E foarte frumoasă. Vă sunt îndatorată.

– Sigur, aduceţi-mi-o! Dar să vă purtaţi cu delicateţe cu mine! Sunt cu nervii la pământ. Am nevoie de înţelegere şi afecţiune.

– Puteţi conta pe înţelegerea şi afecţiunea mea, mi-a spus domnişoara cu subînţeles. Pot să vin acum?“

24 noiembrie 2006. După o săptămână de săpături, s-a găsit în sfârşit conducta de gaz metan la care urmează să mă racordez. Muncitorii au sărit în sus de bucurie, ca Schliemann la găsirea tezaurului troian. Au deschis şi o sticlă de vin, ca să sărbătorească evenimentul.

Mă gândesc ce multe motive de bucurie au românii. Se bucură când sunt găsiţi pe computer la administraţia financiară, când nu li se fură aparatul de radio din maşină, când sună la Salvare şi Salvarea chiar vine etc. Nemţii, bieţii de ei, n-au nici un prilej să se bucure, îşi trăiesc viaţa posomorâţi.“

Ați debutat ca ziarist și v-ați format mâna pentru scris în cronicile revistelor literare și în gazetele vremii. „Un ziar trăiește doar o zi“, spunea directorul ziarului Deșteptarea din „Ultima oră“ a lui Mihail Sebastian. O carte cât trăiește, domnule Alex. Ștefănescu?

O carte prinde viață doar atunci când o citește cineva. În rest, stă nemișcată, ca un obiect neînsuflețit, făcut din carton și hârtie. Se află într-un fel de letargie, ca „frumoasa din pădurea adormită“. Din punctul meu de vedere, o carte care nu are cititori nu există.

Unii oameni visează ca sunt urmăriți de amintirile trecutului, alții de poliție sau de ANAF, de foste iubite sau amante, de jandarmi, mai nou. Ați visat vreodată că sunteți urmărit de cărțile proaste, ori de autorii lor?

Cărțile proaste sunt cuminți, stau neclintite în rafurile bibliotecilor și librăriilor. Dar autorii lor se agită, fac presiuni asupra criticilor literari, asupra juriilor care acordă premii literare, asupra traducătorilor. Cele mai periculoase sunt autoarele. Una a găsit recent o metodă originală de a mă convinge să scriu despre cartea ei. Mi-a scris: „Aș vrea să vă fac un copil.“ I-am răspuns: „Mulțumesc, domnișoară. Sunt impresionat. Sunt de acord să-mi faceți un copil. Dar luând în considerare vârsta mea înaintată și starea precară a sănătății, vă rog să mi-l faceți cu alt bărbat.“

 Pentru că tot suntem la capitolul cărți, vă propun un exercițiu de imaginație. În urma unei catastrofe ați avea de ales să salvați niște cărți. Sau doar una. Care ar fi acestea sau aceasta?

În mod evident, aș salva ediția critică (inițiată de Perpessicius) a operei lui Eminescu.

Tot un citat din dumneavoastră: „Nu-mi vine să cred că a fost o vreme în care când, dorind să citesc, chiar citeam. În asemenea momente mi-e foarte dor de literatură, de o literatură care se îndepărtează de mine tot mai mult, ca un miraj.“ Cât mai citiți din plăcere și cât din obligație? Mai este pentru dumnea-voastră „biblioteca, precum un harem“?

Citesc orice carte de două ori: o dată din plăcere și a doua oară din perspectiva unui specialist, cu creionul în mână. Din nefericire am copleșitor de multe obligații sociale și profesionale; ele nu-mi permit să mă las în voia lecturii cu plăcerea cu care o făceam când eram copil. Ședințe, conferințe, lansări de cărți, înregistrări la posturi de radio și televiziune, jurizări, recepții, călătorii, întâlniri cu publicul, participări la mitinguri politice ‒ toate acestea mă înstrăinează de literatură.

Dar… îmi rămân nopțile… „De-aceea zilele îmi sunt pustii ca niște stepe, iar nopțile de-un farmec sfânt ce nu-l mai pot pricepe.“   

L-a privit în ochi pe cel care l-a privit în ochi pe Eminescu

Prin anii `60, student fiind și tânăr gazetar, Alex. Ștefănescu a avut ocazia să-l întâlnească pe Tudor Arghezi care, povestește Alex. Ștefănescu atât de frumos, s-a întâlnit pe stradă cu Mihai Eminescu. Pe care l-a privit în ochi... „Da, Tudor Arghezi își amintea că la vârsta de nouă ani s-a întâlnit pe stradă față în față cu Eminescu, despre care lumea spunea că e nebun (oricum, nu mai avea mult de trăit). Acea clipă în care privirile lor s-au întâlnit, în care cei doi s-au examinat reciproc, a rămas pentru totdeauna în amintirea lui Tudor Arghezi. Întâlnindu-l eu însumi într-o zi, pe neașteptate, pe Tudor Arghezi, pe strada Edgar Quinet, m-am dus la el într-un suflet și i-am spus: „Sunt student la Litere, mă numesc Alex. Ștefănescu. Știu cât de mult v-a emoționat să vă întâlniți în 1889 față în față cu Eminescu. Acum și eu sunt foarte emoționat, știind că îl privesc în ochi pe cineva care l-a privit în ochi pe Eminescu.“. Tudor Arghezi n-a gustat deloc remarca mea, s-a burzuluit și m-a apostrofat: „Adică în toată chestia asta eu sunt un intermediar?! Lasă-mă, dom’le în pace!“

  

A fost considerat un element dușmănos

A fost considerat un element dușmănos și anchetat de securitate, în studenție, în celebra unitate „Malmaison“. A retrăit, cu mintea și sufletul tânărului de atunci, teribila încercare prin care a trecut și Dostoievski. A citit mii de cărți și a și scris despre ele. De vreo șapte ani îl parcurge pe Eminescu, poem cu poem, rămânând acum, după atâția ani, mult mai surprins și intimidat de ce a putut să facă un tânăr din cuvintele limbii române. Este criticul și istoricul literar Alex. Ștefănescu, trist și parcă resemnat, parafrazându-l parcă pe Esenin: „Ne ducem toți câte puțin, mereu,/Către-un liman de tihnă și-mpăcare,/Poate curând va trebui și eu/ Bulendrele să-mi strâng pentru plecare.“



 

Comentarii

loading...