Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Denis Buican: „Dacă ești critic, curajos și cinstit, ești periculos pretutindeni“

Denis Buican, scriitor, biolog, filosof și istoric al științelor, este unul dintre românii care - dacă mai era nevoie! - demonstrează, în pofida percepției că suntem o cultură mică, faptul că România a dat culturii și științei universale valori incontestabile.

Share

Maria Capelos 0 comentarii

Actualizat: 29.09.2018 - 10:14

Dorind să scape de dictatura comunistă și să-și poată desfășura în libertate cercetările de Radiogenetică, Denis Buican a plecat în 1969 în Franța. În 1972, a obținut cetățenia franceză, păstrând-o în același timp și pe cea română. Inginer agronom, doctor în genetică, cercetător științific, profesor de istorie a științelor la Universitatea Paris X-Nanterre timp de două decenii (1983-2003), Denis Buican a combătut în prima lui carte apărută în România în 1969, înainte de plecarea în Franța, „Biologie generală, Genetică și ameliorare”, teoriile lui Lâsenko, impuse după 1948 statelor comuniste, aflate sub influența ideologiei Uniunii Sovietice.

După ce capătă cetățenia franceză, Denis Buican se consacră unor ample studii în calitate de istoric și filosof al științelor. În 1983 cercetările de până atunci se materializează într-o teză de doctorat de stat, „Istoria geneticii și evoluționismului în Franța”, o premieră absolută în materie, în cadrul căreia Denis Buican demonstrează modul în care teoria lui Jean-Baptiste Lamarck, în special neo-lamarckism-ul – pe atunci dominant în Franța –, a împiedicat dezvoltarea geneticii pe parcursul primei jumătăți a secolului al XX-lea.

În 1989, cartea lui Denis Buican „Revoluția evoluției” a obținut Premiul Academiei Franceze.

Denis Buican este autorul unei noi teorii a evoluției, Teoria sinergică a evoluției, care completează și reactualizează teoria sintetică dezvoltată în anii ’40, dar și al unei noi teorii a cunoașterii, Biognoseologia.

Am avut privilegiul de a-l întâlni pe omul de știință și profesorul Denis Buican în această vară, cu ocazia vizitei lui în România pentru reuniunea descendenților familiei Peligrad, el fiind fiul boierului Dumitru Peligrad, filantrop din Mărginimea Sibiului. O familie a cărei origine începe acum 400 de ani, când cneazul jude Nicolae Peligrad a ctitorit școala din Săliște.

Maria Capelos: Faceți parte dintr-o familie ale cărei origini încep acum 400 de ani…

Denis Buican: Familia tatălui este una dintre cele mai vechi din Transilvania. Tata era un boier bogat, dar și un filantrop care a avut grijă de multe biserici și școli. Am avut trei case mari: conacul Peligrad de la Mamura de lângă Strejești, județul Olt, care a ajuns o ruină pentru că autoritățile nu au mai fost interesate de el, casa de la Craiova și vila de la Săliște. Casa de la Craiova am donat-o și în ea funcționează un laborator de protecție contra radiațiilor, casa de la Săliște, la fel, a fost donată și este muzeu. Toate bunurile au fost expropriate în două etape, o parte în 1945 (când s-au lăsat doar maximum 50 de hectare fiecărui proprietar) și altă parte în 1949, când s-a luat tot. Când a murit tata, în anul 1951 în închisoarea de la Caransebeș, casa de la Craiova a trebuit să o donăm statului deoarece se făceau presiuni mari asupra noastră. Și nu am revenit asupra acestei donații după 1989, așa cum am fi avut dreptul. Tata a fost arestat în 1948 pentru că era boier filantrop și avea o anumită aură în regiune, pe care regimul nu o suporta. A fost închis pentru că avea niște monede de aur, care i-au și fost confiscate pe nedrept, ceea ce s-a recunoscut după 1989. La un moment dat, a existat o lege conform căreia ni s-a dat pentru moartea tatei în închisoare o despăgubire. Această lege a fost apoi declarată anticonstituțională și nu am mai avut dreptul la despăgubiri.

Ce v-a făcut să părăsiți România și cum ați ajuns în Franța?

Am plecat din România din cauza mizeriilor care mi se făceau. Cele mai multe erau din invidie profesională, mascate însă în pretexte politice, cu atât mai mult cu cât aveam și o origine nesănătoasă, cum se spunea. Făcusem cercetări de radiogenetică și scosesem împreună cu un alt profesor o carte în care atacam teoria lui Lâsenko, biologul favorit al lui Stalin, ceea ce m-a făcut să cad în dizgrație. Am fost dat afară de la Institutul central de cercetări științifice pentru cereale și plante tehnice de la Fundulea. Apoi, mai era și faptul că spuneam întotdeauna ceea ce gândeam, aveam curaj. Întotdeauna am avut curaj, de aceea nu sunt plăcut nici aici, în România, și nici în Occident. Dacă ești critic, curajos și cinstit, ești periculos prin critica ta, pretutindeni. Dacă ești necinstit, poți fi oricând un om de încredere al tuturor guvernelor, polițiilor, serviciilor speciale și urci în ierarhii până la vârf.

În 1969 avea loc un congres la Utrecht, în Olanda. Securitatea nu a vrut să-mi dea pașaport ca să plec, iar atunci m-am dus la Miron Constantinescu, care era ministrul Învățământului, și i-am spus că dacă Securitatea nu-mi dă pașaport, am să telefonez la Utrecht să spun acest lucru. Și atunci m-au lăsat să plec. Între timp, îmi cerusem viza pentru Paris ca să-mi susțin doctoratul, a cărui teză o trimisesem prin poștă, precum îmi ceruse profesorul Roger Gautheret, membru al Academiei de Științe din Franța.

Am refuzat să fiu refugiat politic, nu am vrut să întind mâna, nu am vrut să cer nimic. Am fost naturalizat cetățean francez în 1972 și mi-am păstrat și cetățenia română. Dacă aș fi cerut statut de refugiat politic, mi s-ar fi retras automat cetățenia română.

Articolul de lege conform căruia am fost naturalizat francez impunea un vot prealabil al membrilor Consiliului de Stat al Franței, întrucât trebuiau dovezi conform cărora eu prezentam pentru Franța un interes excepțional. Aceste dovezi au fost reprezentate de două rapoarte emise de Ministerul Educației Naționale și de Ministerul Agriculturii din Franța, precum și de recomandările unor personalități științifice de renume mondial.

În 1981, trebuia să particip la un congres mondial de istorie a științelor care se ținea în România. Atunci am cerut viza română pe pașaportul meu francez și ambasadorul României în Franța – un om vulgar, dar inteligent – mi-a spus: „Ca cetățean român vă propun sau să renunțați la cetățenia română și atunci vă dau viza pe pașaportul francez sau să cereți să vi se reînnoiască pașaportul românesc”. I-am răspuns că nu renunț la cetățenia română pentru că eu m-am desolidarizat de dictatura comunistă, dar nu de poporul român. Și nu am vrut nici să mi se reînnoiască pașaportul românesc. Până la urmă, i-am scris lui Ceaușescu o scrisoare recomandată în care i-am spus: „Ambasada nu-mi dă viza română, drept pentru care mă voi adresa opiniei publice internaționale cerând boicotarea congresului”. Se știa că țara care organizează un congres internațional își ia angajamentul să nu facă discriminări printre participanți. După acest demers, am fost chemat de ambasador ca să-mi dea viza română. Am mai ajuns ulterior în România abia după 1989, când mi-a fost recunoscută cetățenia română și mi s-a dat un pașaport românesc.

Cum vi s-a părut România după căderea regimului Ceaușescu?

Și în dictatura comunistă există o periodizare falsă care se face în Occident, unde se vorbește mereu doar despre Ceaușescu. Practic, partea cea mai nocivă a comunismului în România a fost prima perioadă, impusă de baionetele armatei rusești prin năvălirea din 1944, după armistițiu, și prin lașitatea fostului rege. Eu sunt pentru meritocrație. Regele a fost o păpușă în mâna lui Antonescu și apoi a comuniștilor. Nu-l pot ierta pe regele Mihai pentru procesul lui Iuliu Maniu din 1947, când era încă rege, deci avea dreptul de grațiere, dar nu și l-a exercitat. Trebuia cel puțin ca el să protesteze în străinătate.

Primele mele idei politice datează din 1941, la vârsta de 7 ani, când, într-o reuniune cu participarea unor personalități politice de rang înalt și a tatălui meu, am spus că avea dreptate domnul Iuliu Maniu, că nu trebuia trecută linia Nistrului. Armata română trebuia să intre în Basarabia – răpită prin pactul Hitler-Stalin –, dar nu avea ce căuta dincolo de Nistru, în URSS.

În Franța ați avut de-a face cu diaspora românească, v-ați implicat în mișcarea de disidență?

În 1978 am fost contactat de Nicolae Penescu și Ioana Brătianu, care mi-au propus să fac parte din Consiliul Național Român (CNR). Am refuzat, spunându-le clar că acest CNR este contraproductiv, întrucât putea să dea ocazia dictatorului Ceaușescu să înăsprească situația din România, pretextând activitatea „dușmanilor” de peste hotare. Până la urmă însă, au apărut disensiuni în cadrul acestui CNR care s-a dizolvat.

Am evitat să frecventez cercurile românești din Franța întrucât acestea erau adeseori manipulate de serviciile speciale din Vest și din Est. Neagu Djuvara scrie în cartea sa „Amintiri din pribegie (1948-1990)” că, deși eu ajunsesem să am, prin cărțile mele, o „reputație mondială”, nu aveam nicio legătură cu emigrația românească. Am avut relații bune doar cu Eugen Ionescu, cu Mircea Eliade și mai ales cu Emil Cioran.

M-am „răcit” cu Monica Lovinescu pentru că am refuzat propunerea ei de a colabora cu Radio Europa liberă declarându-i că nu am acceptat vreodată să fiu plătit din fonduri speciale. Probabil că și de asta am fost considerat suspect de anumite servicii speciale occidentale. Ceea ce spuneau jurnaliștii de la Radio Europa liberă despre dictatura românească era adevărat, dar ceea ce afirmau ei despre Occident era mincinos. Ei îl prezentau ca fiind o lume liberă, ceea ce nu era și nu este adevărat.
Oare atunci când SUA au impus dictatori în America Latină era această faptă o luptă pentru libertate? Sau atunci când Sarkozy a atacat Libia și Bush a atacat Irakul... era tot vorba de o luptă pentru libertate? Mai bine lași în funcție dictatorii locali, oricât ar fi ei de odioși, deoarece un război civil este mai odios decât orice dictator! Astfel, pompierii piromani occidentali s-au comportat, de fapt, după proverbul românesc: „Bateți-vă voi proștii, ca să râdem noi, deștepții!”. Cine a pierdut? Cetățenii de pretutindeni! Cine a câștigat? Vânzătorii de moarte și complexele militaro-industriale de la Washington, Londra, Paris, Moscova, Beijing etc.

Cum apare acum România în Franța?

Se vorbește acum în Franța mai mult despre ceea ce se întâmplă în Congo decât despre ceea ce se întâmplă în România. Lor le-am plăcut atât timp cât am criticat dictatura comunistă. Când am început să critic și abuzurile sistemului occidental, atunci au vrut să-mi pună un căluș în gură prin calomnii inventate și agresiuni efectuate de Poliția franceză. Prefectura de Poliție din Paris m-a urmărit și înainte și după naturalizare, în mod abu-ziv. Justița franceză a condam-nat Poliția, pentru abuzuri împotriva mea, la diferite amenzi a căror valoare maximă a ajuns la 25.000 de euro. Dar cine plătește? Noi, contribuabilii, adică statul francez! De ce nu plătește această pagubă funcționa-rul culpabil? Aceasta nu se întâmplă niciodată întrucât polițiile și serviciile speci-ale se comportă ca niște dictaturi sectoriale, rămânând incon-tro-labile.

Această situație se datorează faptului că nu există o adevărată separare a puterilor și nici control pe parcurs, întrucât țările occidentale sunt, de fapt, state de demagogie polițistă, oligarhică și plutocratică. De obicei, alegerile pluraliste nu dau rezultate optime întrucât alegătorii nu cunosc cu adevărat personajele pe care le votează, întrucât sunt înșelați de făgăduieli mincinoase.

O astfel de situație ar putea fi evitată dacă partidele politice și-ar face datoria de a propune personaje valabile, făcând o preselecție relevantă a acestora, ceea ce nu se întâmplă de obicei.

Ați făcut cercetări de radiogenetică, ați vorbit despre mutații genetice și soiuri în care se intervine. Pot avea acestea efecte nocive, periculoase?

Nu se poate spune că sunt periculoase, trebuie să se facă cercetări individuale. Întotdeauna au fost combinații și mutații genetice naturale, nu se pune numai problema intervenției omului. Intervenția omului poate uneori să strice, iar alteori poate să fie favorabilă. Mutația este imprevizibilă, nu se poate ști dinainte ce iese. Trebuie făcute studii pe fiecare specie în parte. Eu m-am ocupat de genetică și fiziologie. Am arătat, de exemplu, la hibrizii de porumb, că heterozisul, adică vigoarea hibridă, poate să mărească productivitatea, dar nu are nicio influență asupra rezistenței la ger și secetă. Atunci trebuie să te bazezi numai pe calitățile care vin de la părinții lor, nu pe hibrizi. Am arătat că, înainte de selecția naturală darwinistă, trebuie considerată selecția la nivel molecular, adică selecția ADN-ului, unde sunt gene letale sau gene care produc stârpituri, înainte de selecția normală, care este făcută la nivelul populațiilor, mediului, biosferei. Am adăugat o nouă verigă lanțului selecției naturale a lui Darwin care se numește Teoria sinergică a evoluției și Biognoseologia, pentru care figurez în toate dicționarele de referință – Larousse, Hachette, Robert etc. Dintre savanții români suntem în aceste dicționare, din păcate, doar Emil Racoviță și cu mine. Am elaborat o nouă teorie a cunoașterii în care am arătat că, pornind de la etologia comparată a lumii umane și animale, ar trebui să spunem „omul și celelalte animale”, nu „omul și animalele”.

Am avut dreptate combătând Teoria amprentei, susținută de Konrad Lorenz, întrucât m-am raportat doar la observații științifice, și nu la interpretări eronate. „Teoria amprentei”, susținută de Konrad Lorentz și de mulți alți etologi (specialiști ai comportamentului animal), susține că animalul nou-născut își ia amprenta de comportament sexual și social de la părinții săi adoptivi. Am arătat că această teorie este falsă. De exemplu - bobocii de rață ieșiți din ouă clocite de găini adoptă comportamentele părinților lor genetici, rațele... Alt exemplu – deși cucii își depun, de regulă, ouăle în cuiburi străine, puii lor fiind crescuți de părinții adoptivi, aceștia revin la maturitate la părinții lor biologici, cucii. Îmbinând datele etologiei comparate și criticismul filosofic, am reușit să concep un nou domeniu pluridisciplinar, biognoseologia, o adevărată evoluție și revoluție a cunoașterii.

Credeți că omenirea este în pericol să ajungă într-o criză alimentară? Am putea să hrănim populația globului făcând doar agricultură ecologică?

Aici este o ipocrizie generală. Din păcate, Malthus a avut dreptate, arătând că dacă populația umană se înmulțește în progresie geometrică, mijloacele de subzistență se înmulțesc în progresie aritmetică, deci mult mai puțin. O agricultură ecologică ar fi posibilă doar dacă populația globului ar fi sub un miliard de locuitori. Practic, antroposfera distruge biosfera. Plantele spontane riscă să ajungă doar în grădinile botanice, iar animalele doar în grădinile zoologice deoarece demografia umană distruge natura.

Nu este posibil să asigurăm hrana populațiilor numai prin agricultură ecologică și s-ar putea să constatăm că nu este posibil s-o asigurăm nici prin agricultura intensivă, în condițiile înmulțirii fără precedent a populației speciei umane.

Citește totul despre:

#interviu #denis buican

Comentarii

loading...