Înainte de a fi rector al Universității Naționale de Arte sunteți artist plastic. În această calitate, cum percepeți statutul artistului plastic în prezent?
E destul de expus, din toate punctele de vedere: și profesional și personal. Galeriile funcționează la nivel de avarie, în cele mai multe cazuri, iar organizațiile de breaslă și cele care se ocupă de promovare nu au un statut consolidat nici social, nici financiar. Finanțările sunt mici, ocazionale, iar evenimentele de genul expozițiilor suferă din acest motiv. Dincolo de faptul că au surse sporadice de venit, artiștii trebuie să susțină atelierul, materialele și propria promovare. Aceasta se întâmplă de vreo 30 de ani. Cine începe meseria asta, nu se așteaptă la nimic bun. Dintotdeauna a fost așa.
Fenomenul comerțului cu artă pare departe de a funcționa aici, deși se știe că este profitabil. Ceea ce nu e un lucru care să-i încurajeze pe artiști.
De cealaltă parte, preluarea în mod superficial a problematicii artei contemporane, fenomenele de artă alternativă generează o producție slabă cu un conținut „autohton“ care nu seduce un public potențial. Fenomenul poate fi constatat și în relația cu limbajul tradițional. Cred că nivelul de profesionalism a scăzut în ciuda accesului facil la informație. Statistic vorbind, evident există și multe excepții.
Unde expune artistul plastic? Cum își vinde lucrările? Din ce trăiește?
Există galerii de artă vechi și noi, nu există servicii profesionale de promovare și nici o piață consolidată de artă. Tranzacționarea operei de artă este altă operă de artă. Fenomenul este influențat de starea economică și de un anumit nivel de educație, atât în ceea ce privește publicul și PR-ul domeniului, cât și în ceea ce privește artistul. Nu există încă o piață de artă formată în România. Se fac eforturi în acest sens, deocamdată însă cu rezultate firave. Artistul român mai vinde probabil, dar nu cred că poate trăi decent din asta. În plus, costurile profesiei sunt mari.
Sursele de trai sunt diferite, de la caz la caz și nu toate au legătură cu domeniul. Domeniile predilecte sunt: publicitatea, învățământul, comenzile de artă decorative. În general, artele aplicate. Toți au idealul de liber profesionist. E de dorit.
Sunteți rector al UNARTE din 2012. În tot acest timp au existat multe transformări pe care le-a suportat învățământul superior. În ce măsură au îmbunătățit ele educația plastică în România?
Schimbări au existat, poate prea multe. Eu consider că învățământul artistic a evoluat asimilând modelele noi de comunicare. Noi încercăm să menținem ceea ce este bun în tradiția învățământului artistic românesc, format în secolul XIX după un model de influență franceză și să actualizăm programul cu date legate de forme de comunicare contemporane.
Servește autonomia universitară la creșterea calității învățământului artistic? Care sunt pârghiile prin care puteți face acest lucru?
Autonomia financiară oferă în mod clar posibilitatea de a avea o strategie concretă. Costurile învățământului vocațional sunt însă mari și finanțarea pare în mod sistematic depășită de necesități. De crescut, a crescut considerabil însă față de anii precedenți.
Investițiile în lucrări de patrimoniu și dezvoltare a procesului de învățământ, cheltuieli cu resursa umană pot fi făcute organizat în sensul dezvoltării actului didactic.
Un prieten, istoric, mi-a revelat un adevăr fundamental greu acceptat în lumea artistică: Cultura se face prin administrație. Marile culturi au avut în spate personalități politice de anvergură, economiști vizionari, tehnicieni. România a pierdut cu siguranță mari personalități artistice din cauza politicilor administrative aiuritoare și corupte.
Dar să păstrăm un ton pozitiv – nu vreau să reiau acum ce spunea Brâncuși despre românii din perioada lui, cum a solicitat o comandă de monument unui prieten ajuns ministru și cum n-a primit-o. Relația artistului cu socialul românesc a fost tot timpul aceeași și în mediile culte și în cele oculte politice și în cele administrative. Nu insist.
Se tot vorbește de problemele cu care se confruntă învățământul în general și învățământul vocațional în special. Care sunt problemele cu care se confruntă învățământul vocațional?
Schimbarea modelului de comunicare face necesară asimilarea unor limbaje noi. E vorba despre o comunicare bazată în principal pe icon-uri, pe imagine, fapt care ne implică în mod evident. Asimilarea acestor forme noi de vocabular artistic constituie un proces de lungă durată și cere maturitate profesională. Altfel, eșuezi în lumea virtuală. Oricum artistul se pierde ușor în propriile proiecții.
Dincolo de dificultățile financiare asupra cărora nu vreau să mai insist și care sunt specifice tuturor epocilor, atunci când vorbim de artă și artiști, decodificarea actului artistic pare un proces mai dificil decât oricând datorită tocmai acestor schimbări la nivelul limbajului.
Credeți că generațiile care au terminat UNARTE, pe care le-ați avut ca profesor, dar și ca rector, și-au găsit locul în lumea de azi?
Cu siguranță da, însă nu toți reușesc să practice profesia în datele în care i-am pregătit noi.
Izbândesc cei care au tenacitate și rezistă unor neajunsuri consacrate deja de secole în viața artistică. Lucrurile nu s-au schimbat din punctul acesta de vedere prea mult. Frustrările, renunțările asumate de dragul profesiei sunt la ordinea zilei, ca și acum o sută de ani.
Trăim într-o lume care se schimbă cu o mare viteză. Cum adaptați pregătirea artistică a studenților pentru aceasta?
Din fericire, schimbările sunt, situație fără precedent, susținute de tehnologii și oferă în principal facilități de comunicare, o informare mai bună și complexă. Asimilăm tehnologiile, îi învățăm pe studenți și adaptăm limbajul în sensul modificărilor apărute.
Paradoxal însă, o mai bună informare nu aduce totdeauna o creștere a calității actului artistic. Nu spun că ea – informarea – ar putea lipsi, e de neimaginat acum, însă eșecurile în actul artistic rămân cam aceleași și sunt datorate unei abordări superficiale. Sunt și reușite care vin din partea studenților dotați. Practic, dotarea îi ajută să facă selecția și să discearnă în ceea ce privește necesitatea informației.
În ce proiecte este implicată Universitatea de Arte care să-i ajute pe absolvenții ei să-și expună lucrările, să le ofere vizibilitate și, de ce nu, modalități de existență?
UNARTE are obligația să consilieze studenții pentru alegerea unei specializări. De altfel, cele mai solicitate secții sunt cele cu inserție socială: design-ul, moda, grafica etc. Audiența crește în funcție de o piață a locurilor de muncă. Celelalte specializări rămân doar pentru cei foarte curajoși, cei care nu pot altfel.
Marea majoritate însă nu par, după absolvire, dornici să se înroleze într-un serviciu care să le aducă bani. Rămân, după analizele noastre statistice, independenți, încercând să supraviețuiască la fel ca propriii lor directori. Unii reușesc. Eu îi admir, la vârsta lor eram mai fricos. Și contextul era altfel, mai multă sărăcie, societatea comunistă nu oferea prea multe variante de existență artistică și meditație. Uniunea Artiștilor Plastici era mai puternică, doar că nu se făceau primiri. Bine că a trecut.
Universitatea are parteneriate cu firme, parte din ele create tot de absolvenții noștri, cu muzee, parteneri privați care sprijină activitatea profesională a absolvenților. Orice inițiativă a absolvenților noștri artistică sau educațională este susținută de universitate. Rețeaua de galerii a Uniunii Artiștilor Plastici le stă la dispoziție și lor și nouă. Calitatea de membru UAP, pentru care noi îi susținem, le oferă un sprijin minimal de pornire într-o carieră artistică.
Așteptăm cu toții o piață de artă consolidată, însă asta nu mai depinde de universitate.
CV
Încă din 1996 Cătălin Bălescu se implică în activități de organizare coordonând grupe de studenți în cadrul Departamentului de pictură. În perioada 2002-2004 Cătălin Bălescu participă la proiectul PED/Program CERES/Planul Național de Dezvoltare intitulat „Metodă de analiză a elementelor fundamentale din imaginea artistică“, dezvoltat în parteneriat cu Institutul Național de Cercetare Dezvoltare în Optoelectronică INOE 2000. Din 2004 Cătălin Bălescu este implicat în cercetarea științifică, fiind director ARTLAB – Laborator pentru analiza și creația imaginii artistice. Printre proiectele de cercetare în care a fost implicat se numără proiectul Tip A CNCSIS- 1/2000 „Cercetări privind tehnici avansate de analiza imaginii artistice“, dezvoltat în parteneriat cu Catedra de Matematică a Facultății de Cibernetică din Academia de Studii Economice, București. Între 2006-2008 Cătălin Bălescu se implică într-un program de dotări laboratoare pentru licență, administrat de MEdCI, iar în 2008 în proiectul CEX 05D8-02-2 intitulat eMart- Cyber Museum al universităților de artă din România. Face parte din JAQM Advisory Board (Journal of Applied Quantitative Methods).
