În 17 decembrie 2000, înceta lupta cea bună dusă de marele om politic Ion Rațiu. Liderul politic exilului democratic românesc se stingea din viață la Londra, acolo unde își petrecuse cea mai mare parte a exilului început în 1940 și sfârșit abia 50 de ani mai târziu, în ianuarie 1990. Ion Rațiu este considerat drept cel mai bun președinte pe care nu l-a avut niciodată România. Însă țelul său politic nu era acela de a ajunge președinte, ci cucerirea celei mai înalte funcții în stat nu era considerată de către Ion Rațiu decât un mijloc pentru a atinge scopul său care nu a fost realizat nici până acum: restaurarea monarhiei.
Ion Rațiu a candidat din partea PNȚCD la alegerile prezidențiale din 1990 și s-a clasat pe locul al treilea, după Ion Iliescu și după Radu Câmpeanu. În anul 1992, după doi ani în care se impusese drept unul dintre liderii de neconstat ai Opoziției parlamentare, Ion Rațiu părea cel mai potrivit om pentru a deveni candidatul unic al partidelor și organizațiilor civice de opoziție unite în Convenția Democratică din România. PNȚCD era principalul partid din cadrul Convenției, iar Ion Rațiu a câștigat scrutinul intern și a devenit candidatul PNȚCD în alegerile interne din cadrul Convenției, care urmau să desemneze candidatul unic al Opoziției.
Cum PNL-ul lui Radu Câmpeanu nu participa la competiția din interiorul Opoziției, Ion Rațiu era cel mai bine plasat candidat: era singurul lider al Opoziției care avea experiența unei campanii prezidențiale, avea cea mai mare notorietate și cea mai bună imagine dintre prezidențiabili, se impusese drept un lider charismatic al Opoziției parlamentare, era reprezentantul celui mai important partid din Convenție, PNȚCD, și, de asemenea, reprezenta cea mai importantă organizație civică a exilului, Uniunea Mondială a Românilor Liberi.
Însă, în iunie 1992, mai mult decât toate aceste lucruri a contat cuvântul unui om care personifica suferința și demnitatea celro care trecuseră prin închisorile comuniste: Corneliu Coposu. El a decis să îl susțină pe un alt candidat: profesorul Emil Constantinescu, o figură ștearsă, dar care avea ”calitatea” de a fi fost membru al PCR, deci care nu putea fi acuzat de nimeni că va provoca o vânătoare de comuniști dacă va fi fost ales președinte al României. A mai existat un motiv pentru care Corneliu Coposu l-a preferat pe Emil Constantinescu.
Candidatul Convenției a intrat în 1992 în turul al II-lea al alegerilor prezidențiale. Deși Convenția câștigase alegerile locale, Emil Constantinescu a pierdut bătălia finală împotriva lui Ion Iliescu. În mod natural, devenit președinte al Convenției, el a primit dreptul de a candida din nou la alegerile prezidențiale din 1996. De data aceasta, pe valul de emoție generat de moartea lui Corneliu Coposu, Emil Constantinescu a câștigat finala prezidențială disputată împotriva lui Ion Iliescu.
Fiul cel mic al lui Ion Rațiu, Nicolae, dezvăluie un episod petrecut înaintea alegerilor prezidențiale din 1996. El se implicase în organizarea unei întâlniri între liderii Convenției Democrate și cei ai Partidului Conservator din Marea Britanie, la Londra. Înainte de acea întâlnire, care venea la câteva luni după moartea lui Corneliu Coposu, Nicolae Rațiu i-a spus lui Emil Constantinescu: ”Singurul motiv pentru care Corneliu Coposu a decis să vă susțină pe dumneavoastră în detrimentul tatălui meu a fost acela că a avut o încredere mai mare în dumneavoastră în sensul că, dacă veți fi ales președinte al României, veți restaura monarhia. Mă aștept să îndepliniți această dorință a lui Corneliu Coposu”, i-a spus Nicolae Rațiu.
Din păcate, însă, Emil Constantinescu nu a îndeplinit testamentul lui Corneliu Coposu. Nicolae Rațiu mai relatează faptul că, după patru ani de mandat, președintele României, Emil Constantinescu și membrii echipei sale au dorit să se întâlnească cu conducerea Cotidianului, ziarul fondat de Ion Rațiu, pentru că dorea să primească sprijin pentru o nouă candidatură.
Înainte de întâlnirea cu Nicolae Rațiu, unul dintre consilierii lui Emil Constantinescu i-a spus că există o singură temă tabu pentru președinte: restaurarea monarhiei. Însă, chiar în debutul discuției, Nicolae Rațiu l-a întrebat direct pe Emil Constantinescu: ”De ce nu v-ați ținut promisiunea de a restaura monarhia?”. Nu a primit nici un răspuns. Poate că soarta României ar fi fost altfel dacă în 1993, Regele Mihai I ar fi revenit pe Tron, iar Ion Rațiu ar fi fost prim-ministru.
Însă, pentru cunoașterea circumstanțelor în care Corneliu Coposu a comis greșeala vieții sale – susținerea lui Emil Constantinescu la alegerile prezidențiale din 1992 – sunt utile memoriile lui Ion Rațiu din anul 1992, publicate sub titlul ”Istoria unei candidature deturnate”. În 25 iunie, Ion Rațiu câștiga scrutinul intern din PNȚCD. El descria evenimentele din acea zi: ”Mă duc întâi la Parlament. Distribui ziare, semnez prezența și, curând după 9.00 dimineața, plec la sediul PNȚCD.
Lumea se adună în sala mare de la etaj. Vine Gabrielescu: ”Coposu te cheamă în birou”. Erau Ilie Păunescu, Ion Diaconescu, Țepelea și, cred, Bani Ghica de față.
”Se vorbește că ai dat bani lui Grama ca să te propună candidat din partea UDC”. (n.r. – UDC era un alt partid membru al Convenției).
”E un lucru foarte grav, intervine Ilie Păunescu. Nu putem să sprijinim un candidat care cumpără voturi”.
Nu i-am dat absolut nici un ban, le spun.
S-a discutat mult. Păunescu a tot insistat. Evident, încerca să mă facă să-mi retrag candidatura.
N-am marșat. Nu i-am dat nici un ban lui Grama. Absolut nimic. I-am amintit lui Coposu că i-am dat ceva bani lui Grama, prin luna Aprilie 1990, la sugestia lui, a lui Coposu. De atunci, absolut nimic.
Am închis discuția și ne-am dus în sala de ședință.
S-a strigat apelul Comitetului Executiv.
S-au invitat la propuneri. Ioan Alexandru a vorbit foarte frumos despre mine și m-a propus. Pe urmă Lambru, șeful organizației muncitorești, l-a propus pe Ioan Lup, lăudându-l pentru activitatea și lealitatea față de PNȚCD.
S-au distribuit buletinele de vot. Am luat o pauză de o jumătate de oră.
La reîncepere, prin tragere la sorți, s-a prezentat Lup electorilor. Am urmat eu. Au urmat întrebări. Cele mai multe adresate mie. Ilie Păunescu l-a lăudat pe Lup, dar s-a declarat pentru mine. ”E important, însă, să răspundă la câteva întrebări”, a zis. Și a pomenit toată litania pentru care m-a atacat în Dreptatea de atâtea ori. Vroia să știe, apoi, atitudinea mea față de Monarhie, rolul meu în Amnesty International.
Am explicat în amănunt cum a început Amnesty International, cum a ajuns Constantin Noica să fie ”primul” prizonier de conștiință, cum Romi Boilă mi l-a recomandat etc. Lambru m-a atacat. I-am răspuns și lui. S-a trecut la vot.
N-am stat în sală când se numărau voturile. La întoarcere, lumea a început să mă felicite. 37 pentru mine, 16 pentru Lup, 5 voturi nule și o abținere.
Nu e cazul să vă fac o cuvântare; îmi rezerv această placer pentru campania electorală. Le-am mulțumit pentru onoarea ce-mi fac, și i-am asigurat că sunt conștient de marea răspundere ce cade pe umerii mei.
Să nu uit. Înainte de începerea votării, avocatul Dinu a cerut celor care cred că Coposu ar fi cel mai bun candidat să se ridice în picioare. Atunci am zis: să ne ridicăm toți. Așa am făcut. Un gest elegant, din moment ce Coposu declarase categoric că nu va accepta candidatura la Președinție în nici o circumstanță pentru că el vrea restaurarea Monarhiei”. Părea că desemnarea lui Ion Rațiu drept candidat al Convenției va fi o simplă formalitate. Însă Corneliu Coposu a decis altfel. Însemnările lui Ion Rațiu referitoare la evenimntele din 27 iunie 1992 sunt elocvente.
”M-am sculat la 7.15. Am dormit, deci, aproape 7 ore. Foarte rar, pentru mine. Puțin buimac, dar, după o toaletă agale, baie etc., m-am simțit bine. Am mâncat și un grape-fruit, pe lângă ceaiul fără lapte și fără zahăr, ce iau în fiecare zi. Am plecat la 9.00 fără vreo 2 minute. Ca să ajung la 9.05 la sediu. La intrare, în holul principal, pe culoare și în sala dinspre stradă – în sediul PSDR – mare forfoteală. Nenumărați gazetari. Am făcut și ceva comentarii, cum am dormit, cum mă simt, ”ca la un examen” etc. Dar, doar așa, în treacăt. Am refuzat să dau interviuri. Nici măcar a one liner, în stilul lui Reagan.
Sala mare de ședințe arhiplină. Ne-am așezat, candidații unul lângă altul pe niște scaune puse în dreapta podiumului prezidențial. Acolo, pe lângă Coposu și Răsvan Dobrescu, șeful Comitetului juridic al Convenției Democratice, erau așezați reprezentanții candidaților. Al meu era Ștefan Mamulea.
Ne-au fotografiat. Ne-au filmat. Parcă nu se mai termina. Întâmplarea a făcut ca eu să fiu așezat în scaunul din mijloc, între Manolescu și Cunescu. Extremele erau Stăncescu, la dreapta lui Manolescu și Emil Constantinescu, la stânga lui Cunescu.
Coposu a explicat procedura. Toată lumea a ieșit din sală, cu excepția candidaților și a Biroului de alegeri.
Odată sala evacuată, s-au deschis plicurile sigilate în care erau desemnați electorii: un plic pentru fiecare din cele 17 formațiuni ale Convenției.
În timp ce avea loc această parte a formalităților constituirii Colegiului de Electori, m-am retras în camera dinspre stradă. Elisabeth îmi citise înainte de a pleca de acasă poemul lui Rudyard Kipling, Non nobis Domini. Mi-a plăcut foarte mult.
Am început să-l traduc. Nu mot-a-mot. Sensul lui. Și nu în rimă.
Emil Constantinescu s-a așezat și el lângă mine. Scria și el ceva. Și-și revizuia notele.
Au venit să mă anunțe: ”Sunteți primul”. Prin tragere la sorți, eu trebuia să mă prezint electorilor și să răspund întrebărilor lor.
Am început agale. N-am repetat faptele date în curriculum vitae. Le-am spus că toată viața me-a m-a preocupat înțelegerea tragediei prin care trecea poporul român. Așa am ajuns să scriu ceea ce, în ultimă analiză, este o trilogie. Să înțeleg revoluția internă a civilizației occidentale. Puterea ei de producție. Incapacitatea ei de a distribui echitabil bogăția ce produce. Așa am scris Moscova Sfidează Lumea, în care am analizat și celelalte două forme de încercare de a aduce dreptate socială: fascismul și nazismul. Apoi Politică pentru Occident, ca să arăt ce răspuns trebuie să dea Occidentul acestei sfidări. În fine, să plasez țara mea în această majoră problemă a secolului nostru. Ceea ce a produs România de Astăzi.
Le-am spus că am promis bunicii mele – fiica lui Ion Codru-Drăgușanu – să păstrez un jurnal de zi. Am făcut-o. Am milioane de cuvinte scrise. Într-o zi cineva le va examina. Bune, rele, interesante sau anoste, ele vor fi chezășia și dovada că niciodată România n-a fost absentă din preocupările mele.
Au urmat întrebările. Multe, foarte multe. Sper că totul a fost înregistrat pe bandă. Va fi un interesant document. Nu le mai repet aici. Printe cele mai pregnante și mai penetrante au fost cele din partea lui Tocaci, Ilie Păunescu, Otto Weber, Doina Cornea cu Ticu Dumitrescu și Victor Clonaru, plus Csaba, din partea ungurilor. Cred că am răspuns foarte bine. Răsvan Dobrescu m-a felicitate foarte călduros.
Am plecat acasă. Am mâncat ceva. M-am odihnit. Am luat încă o baie și m-am întors la sediul PSDR pe la 8 seara. Manolescu tot mai era în sesiune. M-am urcat la etaj, în biroul lui Cunescu. A vorbit tot timpul de diversele lui reușite în inginerie. Total neinteresant pentru cei care-l ascultau. Adevărat maraton. Solilocviu.
Am coborât și am asistat de la distanță, ca să zic așa, la rezultatele alegerilor.
Am coborât și am asistat de la distanță, ca să zic așa, la rezultatele alegerilor. Întâi a fost eliminate Stăncescu. Voturile: Emil Constantinescu 24, Nicolae Manolescu 18, Ion Rațiu 15, Cunescu 8, Stăncescu 2. La al doilea scrutin, Emil Constantinescu 24, Nicolae Manolescu 17, Ion Rațiu 16, Cunescu și Stănescu câte 9. (n.r. – este o confuzie a lui Ion Rațiu, Stăncescu nu a mai participat la scrutin).
La al treilea: Emil Constantiescu 25, Ion Rațiu 22. Nicolae Manolescu 19. La ultimul, surpriză mare: Emil Constantinescu 46, Ion Rațiu 18.
Am pierdut. L-am felicitat. I-am dat garoafa pe care am ținut-o în mână toată ziua pentru învingător. Am făcut declarațiile de rigoare pentru presă și am plecat.
Întors acasă, am luat cina cu Elisabeth. Ea e mulțumită, deși cred, oarecum întristată pentru mine. Eu sunt total calm, detașat. Problema mea a fost rezolvată azi după-amiază, când eram singur acasă. Tocmai transcriam traducerea ce făcusem azi-dimineață a poemului Non nobis Domini, al lui Rudyard Kipling. Am izbucnit în hohote de plâns. Ce mici suntem în mâna sorții! Am căzut în genunchi: ”Nu voia mea, ci voia Ta să fie, Doamne!”. O pace profundă s-a așternut peste sufletul meu.
Îmi voi reorganiza viața. Să vedem cum. E sigur că voi menține o casă și în România. Rămâne de văzut dacă voi mai candida la Cluj ca deputat.
Ceea ce e sigur, e că rezultatul acestei alegeri va plăcea lui Iliescu. Acum nu mai are un rival capabil să-l învingă. Cine-l cunoaște pe Constantinescu în străinătate? Cine îl cunoaște în țară? Să fim totuși obiectivi. Poate reușește. Mulțumită Convenției Democratice, care-l susține”.
