Cine a fost Gheorghe Cristescu zis si Plapumaru? Nascut in anul 1882, acest om, a carui viata de peste 90 de ani a fost o lupta politica aproape continua in slujba ideilor socialiste, a avut de suportat multi ani de inchisoare. Daca printre sanctiunile primite pana la momentul 23 august 1944 "capul de afis" a fost o condamnare la moarte, dupa acel moment, "neastamparandu-se", a redevenit client al tribunalelor, locatar al temnitelor si "participant" la constructia Canalului, de acum sub umbrela socialismului victorios. Aici, dupa propriile destainuiri, si-a trait cea mai neagra zi din viata, zi in care trudind cu tarnacopul in inima santierului, este recunoscut de un fost comisar al politiei de pe vremuri, care vazandu-l, s-a oprit din lucru si, adresandu-i-se "colegial", l-a intrebat:
– Da’ dumneata ce cauti aici, domnule Cristescu? Nu sunt ai dumitale la putere? Intrebare la care – daca ne luam dupa el – s-a "trezit blocat" si, nefiind in stare sa dea un raspuns, a dat cu tarnacopul de pamant si, riscand a fi pedepsit, a parasit locul de munca. Avand in vedere si numai aceste "trairi", concluzionez ca personajul merita un dram de atentie postuma, acum la peste 35 de ani de la deces (29 noiembrie 1973). Daca in primul caz s-a putut sustrage executarii funestei pedepse (pana la amnistiere a stat ascuns in chiar centrul Bucurestiului, intr-un cavou din cimitirul Belu, unde breasla groparilor l-a gazduit mai mult de un an), din clestele fostilor sai tovarasi, acum stapani ai fotoliilor ministeriale, nu s-a putut sustrage.
Omul care, in numele Partidului Socialist din Romania, a fost mandatat sa discute personal cu Lenin, in toamna anului 1920, despre conditiile de aderare la Internationala a III-a, nu a fost iertat de catre noii leninisti pentru faptul ca, dupa 23 august 1944, a tradat clasa muncitoare, atunci cand la alegerile din 1946 s-a alaturat "clicii lui Titel Petrescu", candidand in judetul Valcea pe listele Partidului Social-Democrat Independent.
Pe nea Ghita – Plapumaru – l-am cunoscut in vara anului 1966 la Calimanesti. M-am dus acolo la recomandarea medicului, in urma unei crize de rinichi, dar si la indemnul tatalui meu, Alexandru Ungureanu, cu care se cunostea si care m-a asigurat ca Ghita Cristescu imi poate inlesni o cazare decenta pe langa un program placut si instructiv. Inarmat cu o mica depesa din partea parintelui meu catre primul fost secretar general al PCR, inca de la infiintare (8 mai 1921), am purces la drum chiar daca nu stiam unde locuieste "adresantul" la Calimanesti. Coborand in gara la Pausa, l-am intrebat pe primul calimanestean care m-a acostat sa-mi ofere o camera, daca stie unde locuieste Ghita Plapumaru.
Raspunsul mi-a venit prompt, si cu multe detalii binevoitoare de la mai multi cetateni, ramanand impresionat de popularitatea de care se bucura acest om in localitate. Prima intalnire a fost neasteptat de simpla, iar scurta convorbire avuta putea lasa impresia ca ne cunoastem de cand lumea. Vorbea cu mine cu o voce in fortissimo, si totusi degajat, asa cum imi inchipuiam ca ar fi vorbit cu o mai veche cunostinta. Dupa acest prim contact, l-am vizitat de mai multe ori in a doua jumatate a amiezilor, cand ma primea pe o micuta terasa, unde "monologam impreuna" – daca se poate admite aceasta expresie. La o scurta intrebare pe care o puneam, urma un fluviu de expuneri, argumentate prin idei si fapte, unele in umbra remuscarilor, dar care toate, in definitiv, insemnau istorie. In expunerile lui nu se gaseau ineptiile celor ce i-au urmat la tronul PCR.
Nu avea nimic din tembelismul gandirii politice a lui Ceausescu si nici din tirania criminala a lui Dej, doar poate din credulitatea lui Foris sau Patrascanu. A fost un idealist a carui religie era socialismul, pe care il slujea fara teoretizari doctrinare. O discutie cu el in parcul Calimanesti la o "ora de varf" era o aventura riscanta pentru interlocutor. Puterea politica instalata in Romania dupa 6 martie 1945 era calul de bataie predilect. Cu vocea-i sonora si inconfundabila, tuna impotriva lui Gheorghiu-Dej si a vecinului de la rasarit, de ti se facea pielea ca de gaina. Stalin si Dej erau capcaunii, cat despre Lenin, numai de bine. Fusese primit de "parintele" sovietelor si ramasese sub impresia ca discutase "de la egal la egal". "Imbrobodit" de cameleonul vulpoi Ulianov, ii ramasese oarecum fidel sub impresia personalitatii lui, opinand ca nenorocirile nu au venit de la comunism, ci de la cei pe mainile carora au incaput. In Ceausescu credea atunci, sperand sa realizeze la Bucuresti ce nu a reusit Dubcek la Praga. Era vara anului 1968.
Dupa mitingul care a avut loc in Capitala, in Piata Palatului, cand Ceausescu s-a intrecut pe sine surprinzand Occidentul, "tovarasul Cristescu" ii trimitea "tovarasului Ceausescu" o telegrama care incepea asa: "Cristescu Plapumaru catre Ceausescu cizmaru…". Telegrama pe care am transmis-o, in acele zile, eu personal, din vechiul local al postei din Calimanesti. Iata OMUL pe umerii caruia apasa stigmatizarea, datorita actului de infiintare a primului nucleu PCR, contribuind la spargerea unitatii celor ce credeau in socialism. Astazi insa, cu luciditate si putina bunavointa, constatam ca si el s-a dovedit pana la urma o victima inocenta, care a descoperit "cacealmaua" mult mai tarziu decat, sa zicem, Panait Istrati.
Ca fapt divers, as mai adauga ca despre el, in tinerete, presa a vorbit si in alt diapazon, caci Cristescu, plapumarul comunist, a fost si patron, "exploatand" un atelier de plapumarie in Bucuresti si un hotel in Calimanesti. si, ca parinte, necazurile nu l-au ocolit, daca amintim de fata lui, Tita Cristescu, de o frumusete olimpiana, al carei deces neasteptat, in frageda tinerete, a alimentat un timp titlurile ziarelor si datorita faptului ca moartea ei pendula intre sinucidere si crima pasionala. Dar el fiind un luptator, razbate prin tumultuoasele asperitati ale vietii, refuzand unele "atentii", daca i se pareau dubioase, dar si incercand sa profite de bunavointa de care credea ca se bucura din partea lui Ceausescu, intervenind pentru acei social-democrati care zaceau prin puscarii pentru vina de a nu se fi incolonat, la alegerile din 1946, alaturi de Voitec si Radaceanu.
P.S. Mai de mult, mi-a cazut in mana o publicatie in care un articol gazduia o dezbatere privind soarta monumentului funerar construit la ordinul lui Gheorghiu-Dej in Parcul Carol. Acest monument, ridicat in urma cu cca 50 de ani, "botezat" Monumentul eroilor clasei muncitoare, sortit sa devina peste milenii piramida faraonilor Romaniei, nu l-as fi pomenit daca nu-mi aminteam ca printre confesiunile pe care mi le-a facut la Calimanesti a fost si una in care spunea ca nu vrea sa fie inhumat in mausoleul din Parcul Carol, in vecinatatea lui Gheorghiu-Dej, doleanta pe care i-a spus-o raspicat lui Ceausescu!
