“L'Ivresse du pouvoir”/”A Comedy of Power”, realizat de veteranul Claude Chabrol, e un film caruia trebuie sa-i gasesti cheia potrivita de lectura. Daca il citesti cu o octava mai jos, ii pierzi parfumul, daca te arunci prea sus, nu-l mai vezi. Aventurandu-se in interiorul vietii politice, denuntatorul moralei burgheze s-a oprit la o poveste pe care o anunta din start ca neavand legatura cu realitatea, dar provocandu-l astfel pe spectator sa creada ca ea exista (si exista). E vorba in film de o judecatoare care investigheaza dedesubturile unor mari smecherii financiare si care are ambitia utopica sa reuseasca sa scoata adevarul la iveala si sa-i pedepseasca pe vinovati. Interpretata de cameleonica Isabelle Huppert, actrita preferata a lui Chabrol (a mai jucat in filmele acestuia “La Ceremonie”, “Madame Bovary”, “Une affaire de femmes”, “Violette Noziere”, “Rien ne va plus” si “Mer·i pour le chocolat”), judecatoarea incepe sa simta gustul puterii (si in paralel sa-si distruga viata casnica), dar cu o secunda inainte de a ajunge in varf puterea ii e luata, pentru ca seful ii ia cazul. Insa mai mult decat o investigatie pe traseul puterii, filmul mi se pare admirabil in privinta jocului actorilor, filigranat, care traduce fiecare infima schimbare a ordinii lucrurilor. Toti actorii sunt excelenti si isi asuma rolurile pana la ultima litera rostita, atenti la fiecare urma de expresie. Filmul pare sa fie astfel mai interesat de jocul secund al milimetricelor schimbari din comportamentul eroilor, de altfel iti si creeaza impresia ca se afla cu adevarat dedesubtul dialogurilor tehnice, aplicate, despre afaceri si finante. “L'Ivresse du pouvoir” nu e un film politic, nici un thriller despre marile manevre financiare, ci, cum spunea cineva, un studiu behaviouristic combinat cu o satira. Ar putea fi citit si ca punere in scena a bataliei dintre sexe, batalie in care fiecare combatant isi tine armele cele mai taioase pentru ultimele secvente.
Michael Winterbottom, din nou sub influenta prezentului
In urma cu trei ani, Michael Winterbottom obtinea Ursul de Aur cu “In This World”, un pseudodocumentar, “full road movie” despre un adolescent afgan care fuge din tabara de la Peshawar spre Marea Britanie. Nici in acest an, cineastul britanic n-a putut fi trecut cu vederea de juriu. “The Road to Guantanamo”, premiat cu Ursul de Argint pentru cel mai bun regizor, se recomanda din titlu. Te trimite imediat cu gandul la baza militara americana din Guantanamo Bay, Cuba, si te informeaza ca e un road movie. Filmul pe care Winterbottom (autor cu o filmografie densa si amestecata) l-a realizat impreuna cu mai tanarul Mat Whitecross va avea cu siguranta mare audienta pentru ca reface aventura celor trei tineri britanici de origine pakistaneza detinuti ilegal de americani la Guantanamo si eliberati in martie 2004, dupa mai bine de doi ani de detentie si maltratari. In plus, cum nu se stie exact ce se intampla la Guantanamo, unde se pare ca mai sunt destui detinuti, filmul are si atuul noutatii. Regizorii opteaza pentru o maniera neobisnuita de naratiune. I-au contactat pe cei trei fosti detinuti (prin intermediul avocatului acestora), au stat de vorba cu ei, au filmat o luna de zile interviuri (transcrise, ele au dat 650 de pagini de text), dupa care au cautat tineri britanici de origine pakistaneza care sa-i poata interpreta pe cei trei tineri si pe al patrulea, ucis se pare in Afganistan. Astfel, in film, secventele de fictiune – turnate in locatie in Afganistan, Pakistan si Iran – sunt montate alaturi de interventiile adevaratilor eroi. Rezultatul se apropie foarte mult de cruditatea si presiunea documentarului. E alert, se ia la intrecere cu realitatea, o ia la goana, trepideaza. Secventele de la Guantanamo nu ocupa tot filmul, dar fac figura de document, desi au fost filmate in Iran. Detinutii sunt tinuti ca niste caini, in custi, iar pedeapsa extrema consta in inchiderea lor, legati si chirciti, intr-o camera intunecata unde urla heavy-metal la maximum. Filmul are si o invariabila nota de umor datorita sfortarilor ridicole ale americanilor si britanicilor de a-i face pe eroi sa marturiseasca apartenenta la Al Qaeda. Un punct de atractie al Berlinalei din acest an a fost tocmai faptul ca cei trei tineri au fost prezenti la conferinta de presa. A fost, cred, cea mai lunga si mai aglomerata conferinta de presa a festivalului.
Km 0 al cinematografiei bosniace
Foarte politizat si castigatorul Ursului de Aur din acest an, filmul bosniac “Grbavica”, realizat de debutanta Jasmila Zbanic. Un subiect care inca sangereaza – copiii nascuti de femeile bosniace violate de soldatii sarbi, in conditiile in care dosarul razboiului din fosta Iugoslavie nu e inchis, iar vinovatii nu au platit inca. Fiind si primul film care e selectionat si premiat de un mare festival de film (dupa cum e si primul film coprodus de televiziunea bosniaca, impreuna cu ARTE si ZDF), “Grbavica” a impresionat si Juriul ecumenic, si pe ziaristii care la vizionarea de presa l-au rasplatit cu aplauze. Concluzia lui e una optimista. Eroina filmului, Esma, isi infrange ura fata de fiica ei de 12 ani, Sara, si ramane sa traiasca si sa lupte sa fie fericita in casa unde a fost violata.
Pentru un alt film, “Candy”, realizat de debutantul australian Neil Armfield, ma asteptam cel putin la premii de interpretare pentru Heath Ledger si Abbie Cornish. Poveste de dragoste in buza dezastrului dintre doi oameni care nu se pot abtine sa nu-si consume pasiunea unul pentru celalalt despartita de pasiunea amandurora pentru heroina, filmul avea meritul ca statea bine mersi pe umerii celor doi tineri actori si ca nu parea obositor faptul ca trata o tema mult pritocita.
Celelalte filme din Competitia Oficiala nu au avut aceeasi stralucire. “El Custodio” de Rodrigo Moreno (Argentina), care a si luat un premiu, era lipsit de stil, trecut pe langa subiect si cu un final neconcludent despre un bodyguard care isi petrece zilele pe langa sef, lipit de el, dar separat de el, in vreme ce adevarata lui viata era inexistenta. Pacat de lipsa de imaginatie a regizorului, caci subiectul merita!
“Elementarteilchen”/”The Elementary Particles” de Oskar Roehler pornea din start cu handicapul de a-si fi propus aproape imposibilul, sa ecranizeze o carte a lui Michel Houellebecq. Adevarul e ca romanul merita o soarta mai buna, cineastul nu face decat sa preia povestea, dar violenta cartii nu vine din secventele de la cluburile de swingers sau din corpurile goale ale personajelor. Indreptandu-se spre telenovela, flirtand oportun cu o minisatira la adresa tendintelor neo-flower-power, asimilate acum sub camasa New Age, dar departandu-se de ceea ce facea romanul valoros, filmul ii va dezamagi pe fanii lui Houellebecq.
“Der Freie Wille”/”The Free Will” de Matthias Glassner pornea bine, cu un viol in timp real, filmat smucit si sacadat, pentru a esua intr-un love story imposibil si lipsit de miza. Subiectul era bun: un violator in serie care iese de la spitalul de nebuni si incearca sa se adapteze, dar vede tentatii la tot pasul.
V de la Vizual (inauntru-i leopardul)
Daca filmele din Competitia Oficiala nu s-au situat toate la nivelul asteptarilor, la fel s-a intamplat cu cele prezentate in afara competitiei, dar tot in Selectia Oficiala. “V for Vendetta” de James McTeigue, realizat dupa scenariul Fratilor Wachowski, cu Natalie Portman si Hugo Weaving in rolurile principale, era o adunatura de stereotipuri oferite intr-un ambalaj sclipitor de efecte speciale. “Wuji”/”The Promise” de Chen Kaige nu e numai cel mai scump film din istoria cinematografiei chineze, dar si unul dintre cele mai kitsch filme pe care le-am vazut vreodata. “Capote” de Bennett Miller, favorit la Oscaruri, mi se pare memorabil doar pentru interpretarile lui Philip Seymour Hoffman si Catherine Keener. Are, totusi, o secventa frumoasa, cea in care Truman Capote isi ia adio de la cei doi ucigasi care urmeaza sa fie spanzurati. El e traversat de valuri de plans, iar ei, cu hamuri rosii de piele, stau calmi pe scaune ca niste sportivi sau niste oameni care or sa plece intr-o calatorie. Filmul, care se ocupa doar de evenimentul care l-a inspirat pe Capote la scrierea romanului “In Cold Blood”, va veni in curand si pe ecranele noastre. In schimb, “Syriana” de Stephen Gaghan mi-a placut pentru ca are masculinitatea si precizia matematica a filmelor politice de genul “Toti oamenii presedintelui”. Iar George Clooney este, intr-adevar, foarte bun.
Iar Romania ce facea?
In acest an, Romania a fost prezenta la Berlin pe mai multe fronturi. In sectiunea Panorama a avut premiera mondiala filmul de debut al lui Tudor Giurgiu “Legaturi primejdioase”, realizat dupa romanul si scenariul Ceciliei Stefanescu. Au venit regizorul si scenarista, coscenaristul Razvan Radulescu, producatoarea Oana Giurgiu, interpretii Ioana Barbu, Maria Popistasu, Tudor Chirila. Filmul cred ca si-a fixat prea jos stacheta – in sensul ca subiectul nu e adancit suficient, dar ca si-a reusit ce si-a propus. Este jucat bine, filmat bine, are o coloana sonora reusita din care face parte inclusiv o melodie a lui Chris Martin, solistul trupei Coldplay. Prezenta publicului, ca si cronica buna din revista “Screen”, editia de festival, au aratat ca filmul a placut. In sectiunea Forum Special au fost prezentate “Visul lui Liviu” de Corneliu Porumboiu si “Tertium non datur” de Lucian Pintilie (al doilea in premiera mondiala). Si aici publicul a ocupat pe trei sferturi (in prima seara, cand am fost si eu) o sala maricica, bun record pentru un festival cu 360 de filme. Corneliu Porumboiu a fost prezent la Berlin, din pacate, din motive de sanatate, nu si Lucian Pintilie. In sectiunea Talent Campus au participat tinerii Miruna Boruzescu, Adina Pintilie, Marius Iacob si Alexandru Belc. Cineastul Cristian Mungiu a facut parte din juriul care a acordat premiul sectiunii Forum, iar Marius Sopterean din Juriul ecumenic. “Moartea domnului Lazarescu” de Cristi Puiu a fost prezentat in Market. Si tot la Berlin s-a anuntat ca Romania va fi, alaturi de Polonia, invitata de onoare a proximei editii a Festivalului de la Cottbus. O alta referire la Romania am citit in caietul de presa al filmului “Requiem”, unde la sfarsit se aducea ca dovada a faptului ca exorcismul n-a disparut cazul calugaritei de la Tanacu. Prezenta Romaniei nu a fost insignifianta in acest an, chiar daca n-am mai luat un premiu, ca anul trecut, cu scurtmetrajul lui Cristi Puiu “Un cartus de Kent si un pachet de cafea”. Dar, se stie, ca sa devii vizibil, trebuie sa fii prezent an de an. Poate ca la anul o sa mai luam un premiu, cine stie. Ar fi oricum timpul sa intram cu un lungmetraj in Competitia Oficiala.
Palmaresul Berlinalei- Competitia Oficiala
Premii decise de juriul international: Ursul de Aur: “Grbavica” de Jasmila Zbanic (Bosnia-Herzegovina)
Ursul de Argint- Marele Premiu al Juriului: ex-aequo “En Soap”/”A Soap” de Pernille Fischer Christensen (Danemarca- Suedia) si “Offside” de Jafar Panahi (Iran)
Ursul de Argint- Cel mai bun regizor: Michael Winterbottom si Mat Whitecross pentru “The Road to Guantanamo” (Marea Britanie)
Ursul de Argint- Cea mai buna actrita: Sandra Huller in “Requiem” de Hans-Christian Schmidt (Germania)
Ursul de Argint- Cel mai bun actor: Moritz Bleibtreu im “Elementarteilchen”/”The Elementary Particles” de Oskar Roehler (Germania)
Ursul de Argint- Contributie artistica: Jurgen Vogel, actor, coscenarist si coproducator al filmului “Der freie Wille”/”The Free Will” de Matthias Glasner (Germania)
Ursul de Argint- Cea mai buna muzica: Peter Kam pentru “Isabella” de Pang Ho-Cheung (China)
Premiul Alfred Bauer- “El Custodio” de Rodrigo Moreno (Argentina)
Premiul pentru cel mai bun lungmetraj de debut- “En Soap”/”A Soap” de Pernille Fischer Christensen (Danemarca-Suedia)
Premii oferite de juriile independente:
Premiul juriului ecumenic- “Grbavica” de Jasmila Zbanic (Bosnia-Herzegovina)
Premiul FIPRESCI- “Requiem” de Hans-Christian Schmidt (Germania)
Juriul international al Competitiei Oficiale
Charlotte Rampling (actrita, Marea Britanie)- presedinte
Matthew Barney (artist multimedia, SUA)
Yash Chopra (producator, India)
Marleen Gorris (regizor, Olanda)
Janusz Kaminski (director de imagine, Polonia)
Lee Young-ae (actrita, Republica Coreea)
Armin Muller-Stahl (actor, Germania)
Fred Roos (producator, SUA)
