Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Războiul Patriarhilor

„Patriarhia Constantinopolului a luat-o deschis pe calea războiului.“ Așa a caracterizat Mitropolitul Ilarion Alfeiev, șeful departamentului de externe al Patriarhiei Moscovei, decizia Patriarhiei Ecumenice de a trimite doi exarhi în Ucraina.

Share

Anghel Buturugă 0 comentarii

Actualizat: 10.09.2018 - 20:03

După ani de zile de tratative, negocieri, presiuni, Patriarhia Ecumenică își asumă ferm și deschis obiectivul declarării autocefaliei unei ipotetice Biserici Ortodoxe Ucrainene. Ultima întâlnire dintre Patriarhul Ecumenic Bartolomeu și Patriarhul Chiril al Moscovei, ce a avut loc la finele lunii august, a confirmat intenția de principiu a Constantinopolului de a acorda autocefalia. Descrisă de Mitropolitul Ilarion, „ministrul de externe“ al Patriarhiei Rusiei, drept „foarte deschisă“, „foarte cordială“, „realmente o discuție de la inima la inimă“, întâlnirea s-a întins mai bine de două ore și jumătate și a fost confidențială.

Epitetele diplomatice folosite de Ilarion sugerează, în realitate, o discuție intensă și contradictorie, fără perspectiva unui compromis, lucru confirmat, acum, de ultimul incident. Recent, Patriarhia Ecumenică a trimis doi exarhi la Kiev, adică doi reprezentanți oficiali speciali, decizie care reprezintă o primă revendicare a autorității canonice a Constantinopolului asupra Ucrainei. Sinodul Bisericii Rusiei a reacționat dur, caracterizând decizia drept „necanonică“, de vreme ce biserica locală, subordonată Moscovei, nu și-a dat acordul.

În cele ce urmează va fi descrisă situația de facto și provocările autocefaliei Ucrainei, fără a atinge fondul strict canonic al problemei sau legitimitatea demersului.

Ortodoxia, spre deosebire de catolicism, nu are un lider central asemenea Papei, iar rolul Patriarhiei Constantinopolului este unul disputat. Sunt cel puțin două interpretări ale statutului de patriarh ecumenic și a principiului primus inter pares. Unii consideră că patriarhul ecumenic are doar un primat onorific, o întâietate de protocol, fără puteri sau atribuții substanțiale în întreaga ortodoxie. Alții consideră că primatul Constantinopolului ar trebui să însemne și o autoritate jurisdicțională universală, cel puțin pe anumite aspecte ale vieții panortodoxe (acordarea autocefaliei, diasporele ortodoxe etc.). Printre alte cauze, acest rol contestat a fost unul din motivele pentru care Sinodul de la Creta a fost „sabotat“ de câteva patriarhii, cea mai importantă fiind cea a Rusiei. Nu e greu de intuit că rușii preferă o interpretare minimalistă a primatului în ortodoxie, pe când constantinopolitanii una maximală. La mijloc sunt celelalte patriarhii.

Lipsa unui leadership central, cum am spune în termeni noi, coexistă, însă, în ortodoxie, cu granițe jurisdicționale, reguli canonice și de doctrină foarte clare și constrângătoare. Acest lucru face ca orice ruptură internă din cadrul unei patriarhii să se extindă la nivelul întregii ortodoxii. Cu alte cuvinte, grupările care se rup jurisdicțional de o patriarhie, se rup, de fapt, de toate celelalte patriarhii canonice. Ele devin grupări schismatice: motivul rupturii nu este unul ce ține de dogme, ci de relații canonice.

 

Ucraina – ortodoxia este ruptă de interese și dispute continue

În Ucraina sunt mai multe astfel de grupări schismatice, dintre care mai importante sunt „Patriarhia“ Kievului și „Biserica Ortodoxă Autocefală“ a Ucrainei (BOAU). Cele două organisme nu au relații canonice cu nicio patriarhie ortodoxă, nici cu cea Ecumenică. „Patriarhia“ Kievului este condusă de Filaret, fost mitropolit al Patriarhiei Moscovei, care s-a separat jurisdicțional de aceasta în anii ‘90. Recent, rușii au pretins că Filaret le-a scris pentru a-și cere iertare pentru ruptură, însă Filaret a dezmințit orice intenție de reintegrare în Patriarhia Moscovei. Cealaltă structură, „Biserica Autocefală“, are o istorie mai veche, ce datează din 1921, când a existat prima tentativă de „independență“ bisericească ucraineană. Liderul actual al acestei organizații este primatul Macarie. Este de notat că, inclusiv în luna aprilie 2018, când președintele Poroșenko a primit oficial cererea de autocefalie, cei doi primați, Filaret și Macarie, s-au prezentat autonom, drept lideri ai unor organizații distincte. Pe lângă aceste structuri, există Mitropolia Ortodoxă a Ucrainei, subordonată canonic Moscovei, condusă de mitropolitul Onufrie – ce este român ca origine etnică.

În ultimii ani, o serie de cercetări sociologice arată că „Patriarhia“ Kievului ar avea cei mai mulți credincioși. Acest lucru nu spune însă ceva relevant cu privire la forța sa din teritoriu, de vreme ce majoritatea celor care asumă afilierea la organizația lui Filaret erau, inițial, neîncadrați în niciuna din organisme – nici cea canonică, subordonată Moscovei, nici în BOAU, ceea ce înseamnă că nu erau neapărat credincioși „practicanți“ sau cu o viață religioasă îndeajuns de semnificativă încât problema afilierii organizaționale să conteze. Pe de altă parte, Mitropolia Bisericii Ucrainei subordonată Moscovei deține cele mai cunoscute și frecventate mănăstiri și locuri de pelerinaj din țară. Nu întâmplător, mitropolitul primat Onufrie își are sediul în Lavra Pecerska din Kiev, cel mai vestit complex monahal ucrainean.

În ceea ce îi privește pe ruși, în mod evident, interesele bisericești și cele statale se suprapun în Ucraina (reciproca fiind valabilă). Rușii percep Ucraina, din punct de vedere statal, drept un teritoriu aflat legitim în sfera sa de influență și vital pentru siguranța lor națională. Din punct de vedere bisericesc, Ucraina este văzută drept teritoriu canonic al Moscovei. Această suprapunere face ca dosarul autocefaliei să aibă o miză și mai încărcată decât una strict jurisdicțional-eclezială sau, dimpotrivă, una strict statală.

 

Război fără pace

În această situație, singurul deznodământ vizibil astăzi este blocarea în conflict. Patriarhia Moscovei nu va renunța la teritoriul ucrainean, ci va opune o rezistență îndârjită, va căuta aliați între celelalte patriarhii și va deschide alte fronturi de confruntare cu Patriarhia Ecumenică. Este de reținut că patriarhul Chiril, în declarația făcută la întoarcerea la Moscova, a afirmat, vizavi de dosarul ucrainean discutat cu PF Bartolomeu, că „nicio Biserică nu poate lua decizii care să fie contrare poziției unei alte Biserici Ortodoxe“. O asemenea afirmație arată clar că orice acțiune a Patriarhiei Ecumenice favorabilă autocefaliei Ucrainei va fi percepută și prezentată de partea rusă drept o agresiune asupra unei biserici ortodoxe surori. Și deja se întâmplă acest lucru. Recent, purtătorul de cuvânt al Bisericii Ortodoxe Ruse, Vladimir Legoida, a reacționat vehement, e adevărat că pe rețeaua online rusă Telegram, față de inițiativa Patriarhiei Ecumenice de a trimite reprezentanți în Ucraina, caracterizând-o drept „o invazie brutală fără precedent a teritoriului canonic al Patriarhiei Moscovei“. „Asemenea acţiuni nu pot rămâne fără răspuns“, a adăugat purtătorul de cuvânt.

Patriarhia Ecumenică, de cealaltă parte, nu va da înapoi, inclusiv pentru a-și consolida o autoritate centrală în ortodoxia universală pe care astăzi nu o are. De partea sa sunt anumite precedente istorice, primatul simbolic și ideea în sine a autocefaliei: există comunități infime de ortodocși care au biserici autocefale, iar un stat independent, nu? Totodată, oponenții asocierii autocefaliei cu comunitatea etnică invocă pericolul filetismului, erezie condamnată chiar de un Sinod Constantinopolitan în 1872. Mai importante decât obstacolele conceptuale sunt însă obiectivele asumate de Patriarhia Ecumenică, ce sunt greu de pus în practică. Cine va beneficia de autocefalie? Mitropolia subordonată Moscovei – e limpede că nu. Va fi „Patriarhia“ lui Filaret? Ce se va întâmpla atunci cu BOAU? Se vor decide „schismaticii“ din Ucraina să-și depășească propriile divergențe și să se unifice pentru a primi autocefalia? De ce nu au făcut-o până acum? Ce se va întâmpla cu ucrainenii ortodocși care vor rămâne subordonați Moscovei? Vor fi ei declarați „dușmanul din interior“, în linia unor declarații recente ale lui Poroșenko? Și, apoi, va reuși Patriarhia Ecumenică să determine toate celelalte patriarhii să recunoască noua biserică autocefală și să aibă relații canonice cu ea? Cel puțin în acest moment, autocefalia pare o misiune imposibilă.

Există un precedent: cazul estonian. Cu o independență dobândită chiar de la Patriarhul Moscovei Tihon (considerat martir astăzi) în 1923, Biserica Estoniană a fost încorporată din nou în Patriarhia Rusiei după încorporarea Estoniei în URSS. După prăbușirea imperiului sovietic, în anii ´90, în Estonia structura eclezială ortodoxă s-a separat în două: o parte a rămas fidelă Moscovei, o alta, sub numele Biserica Apostolică Ortodoxă Estoniană, a căutat să intre în jurisdicția Patriarhiei Ecumenice. În 1996, Patriarhul Bartolomeu a decis să intervină și să acorde autonomie Bisericii Apostolice Ortodoxe Estoniene, acțiune ce a atras întreruperea comuniunii dintre Moscova și Constantinopol.

Soluția de compromis a fost de a lăsa parohiile să-și aleagă libere apartenența. Marea majoritate a credincioșilor ortodocși aparțin, astăzi, Bisericii Ortodoxe Estoniene subordonate canonic Patriarhiei Moscovei. În Ucraina, însă, mizele sunt infinit mai mari, iar fragmentarea canonică mult mai gravă decât în mica țară baltică. De aceea, e greu de estimat dacă va exista o evoluție similară: declarare a autocefaliei, urmată de un compromis care va însemna că în Ucraina vor exista două structuri ortodoxe canonice.

 

Bisericile Autocefale se poziționează

În încercarea lor de a contesta autoritatea Patriarhiei Ecumenice asupra teritoriului canonic al Ucrainei, rușii au aliați. Patriarhul Serbiei, Irineu, a condamnat recent tentativele lui PF Bartolomeu de a legitima „schismaticii“, iar Patriarhia Ierusalimului a opinat că Ucraina este teritoriu canonic al Patriarhiei Moscovei. Declarații favorabile punctului de vedere rusesc au mai fost făcute de diverși reprezentanți ai Patriarhiei Bulgariei, Patriarhiei Alexandriei, precum și de mai micile biserici autocefale ale Poloniei, Cehiei și Slovaciei. Deși Sinodul Bisericii georgiene s-a abținut de la o poziție oficială pe subiect, până când Sinodul Patriarhiei Ecumenice nu va decide asupra lui, potrivit unor surse grecești s-ar opune autocefaliei chiar Întâistătătorul acesteia, Patriarhul Ilia. Există însă și adepți ai autocefaliei, ca Mitropolitul Petru. Este de reținut că Patriarhia georgiană are propriul litigiu jurisdicțional cu Moscova în Osetia de Sud.

Unde se va situa în acest conflict Patriarhia României? Cel mai probabil, Patriarhia Română va căuta o poziție de echilibru, care să estompeze tendința de fracturare și intensificare a conflictului. Acest lucru i-ar reconfirma statutul dobândit la Sinodul din Creta, unde s-a poziționat, cumva, la mijloc între Constantinopol și Moscova. În cântărirea opțiunilor sale, unii analiști se uită, neinformat, poate și tendențios, la așa-zisele tendințe conservatoare pe chestiuni etice și la atitudinea față de Occident. Cu alte cuvinte, dacă Patriarhia Română s-ar arăta reținută față de proiectul autocefaliei, atunci ar face-o din cauza influenței conservatorismului rusesc și a atitudinii anti-occidentale.

Asemenea socoteli sunt fanteziste, iar legăturile false sau chiar manipulatorii. Mizele conservatoare și atitudinea față de Occident (care Occident?) sunt o pistă falsă în această privință. Patriarhia Română, aflată ea însăși într-un conflict jurisdicțional cu Moscova, în Basarabia - unde nu reținem să fi fost ajutată în vreun fel, vreodată, de Constantinopol -, va decide în funcție de legitimitatea percepută a demersului autocefaliei din Ucraina și a semnificației întăririi rolului Patriarhiei Ecumenice.

Acțiunea Constantinopolului reprezintă o puternică provocare la adresa statu-quo-ului din ortodoxia universală. Or, nu e deloc limpede că o astfel de schimbare interesează sau e atractivă pentru Patriarhia Română. O patriarhie ecumenică ce revendică o autoritate forte pe teritorii canonice cu statut incert poate stârni cel puțin reticențe la București, dacă ne gândim chiar la teritoriul canonic al Basarabiei sau la diaspora ortodoxă română.

 

Românii din Ucraina au optat

Nu în ultimul rând, trebuie să ne amintim că în Ucraina există comunități largi de români. Către ce structură ecleziastică își vor îndrepta aceste comunități loialitatea? Și ce efect va avea această orientare pentru poziționarea Patriarhiei Române? Cele mai importante voci duhovnicești ale românilor din Ucraina, implicit din dorința de a conserva fondul etnic pus în pericol de ultranaționalismul ucrainean ce este tolerat ca politică de stat - din cauza căruia au fost închise deja școli și au fost aproape suprimate orele dedicate minorității românești de la televiziunile și radiourile locale -, nemulțumite mai ales că etnicii români au fost aruncați în prima linie în războiul de uzură dintre Ucraina și forțele rusești locale sprijinite de Moscova, au hotărât să stea sub umbrela celui mai puternic: aparțin canonic de Patriarhia Rusă. Cauza este și lipsa cvasitotală de interes a statului român, care a abandonat apărarea etnicilor români din Bucovina de Nord și Herța de dragul plierii pe politica euroatlantică în zonă, care favorizează Ucraina în orice conflict se găsește cu Rusia. Astfel, România asistă neputincioasă la ucrainizarea românilor, doar din condiția ei minoră în raport cu interesele mari geopolitice. De remarcat este faptul că în bisericile românești ce țin de Patriarhia Rusă, slujbele se fac preponderent în limba română.

 

Conservatorism vs. progresism?

Cât privește tema conservatoare, întreaga ortodoxie, de la Constantinopol la Moscova și înapoi, s-a declarat, la unison, pentru sprijinirea căsătoriei dintre femeie și bărbat și pentru nerecunoașterea altor forme alternative de mariaj, inclusiv parteneriatul civil. Nu acesta este clivajul hotărâtor pentru ce se întâmplă în Ucraina, unde, de altfel, și „schismaticii“ sunt la fel de tradiționaliști pe astfel de teme.

Comentarii

loading...