Imaginati-va urmatoarea situatie halucinanta: sub pretextul ca exista populatie de origine turca in Dobrogea, Imperiul Otoman si-ar fi pastrat o importanta forta armata aici, regiunea si-ar fi declarat independenta si secesiunea de Romania, avand guvern si parlament propriu, iar lucrurile ar fi continuat tot asa si dupa prabusirea Imperiului, Republica Turcia sustinand ca importantele sale efective armate din Dobrogea sunt „forte de pacificare” a regiunii. Banuiesc ca orice roman ar fi socat si ar considera situatia inacceptabila. (Cer scuze, evident, Turciei pentru ca am folosit numele ei in acest exemplu). Cu toate acestea, putini sunt romanii care sa fie socati ca, si astazi, pe teritoriul celui de al doilea stat romanesc (Republica Moldova) exista o regiune secesionista, care si-a proclamat unilateral independenta (nerecunoscuta de nici o alta tara din lume), are in conducere indivizi cu alta cetatenie si este, practic, ocupata de forte militare ale fostului Imperiu sovietic, actualmente ale Federatiei Ruse, cu care nici macar nu are granita comuna. Chiar daca intre prima situatie, absolut imaginara, si cea de a doua situatie, teribil de reala, nu se poate pune semnul egalitatii, in esenta ele sunt asemanatoare prin desavarsitul lor absurd.
Recent, in zilele de 27-28 octombrie au avut loc negocieri pe tema Transnistriei, purtate alternativ – la Chisinau si Tiraspol – ca si cum cele doua parti ar fi egal indreptatite si trebuie tratate nediscriminatoriu. Cum se stie, Romania s-a retras singura dintre participantii la aceste negocieri (o alta absurditate, despre culisele careia veti citi in numarul viitor din aldine). Pentru prima oara, „traditionalilor” garanti (OSCE, Rusia si Ucraina) si reprezentantilor Chisinaului si Tiraspolului, li s-au adaugat un mandatar special al Uniunii Europene si un inalt functionar al Departamentului de Stat al SUA – din pacate, doar cu rol de observatori. Practic, acceptarea celor doi observatori este singurul fapt notabil al acestei runde de negocieri. Nu se poate vorbi despre nici un fel de progres. Ba mai mult, de unde pana acum Rusia doar tergiversase respectarea angajamentului de retragere a trupelor sale (Istanbul, 1999), acum ministrul rus al Apararii, Serghei Ivanov, a afirmat clar ca trupele ruse nu vor fi retrase pana nu se va ajunge la un acord politic intre Chisinau si Tiraspol. Ce intelege Rusia prin „acord politic” este, de fapt, acceptarea federalizarii Moldovei, pentru ca Rusia sa-si pastreze pe flancul sudic un mic Konigsberg (in documentarul din paginile III-IV va puteti edifica in privinta planurilor rusesti de „solutionare” a problemei transnistrene). Ca regimul de la Tiraspol este un regim profund corupt, ca este implicat in trafic international ilegal cu armament, evident – nu mai conteza pentru marile teluri rusesti in contextul noilor aspiratii de control regional al spatiilor ex-sovietice. De la „vecinatatea apropiata” pana la „reunificarea poporului rus” (raspandit de pe tarmurile baltice pana in nordul si nord-estul Marii Negre, in Caucaz si in centrul Asiei – din vina cui?, intrebarea nu mai conteaza…), temele diplomatiei moscovite au capatat un accent tot mai ofensiv.
Dar Republica Moldova are parte si de un alt tratament „diplomatic”: embargou pe produsele sale agricole catre traditionala lor piata de desfacere: Rusia, santaj energetic si alte presiuni economice pe care uriasa Federatie Rusa si le poate permite, la o adica, si fata de Ucraina, daramite fata de micuta, ciuntita Moldova.
Ce face, in acest caz, Romania?
Nu stim.
Ceea ce stim este ca la un recent sondaj comandat de Institutul de Politici Publice, romanii – in proportie de 79%! – considera ca politica noastra fata de Republica Moldova este „nu prea buna” (49%), „proasta” (26%) sau „foarte proasta” (4%). Ia te uita! Chiar daca propria lor stare nu-i prea buna, nu-s deloc prosti romanii… Insa cei ce-i reprezinta s-ar putea sa fie, in ciuda aparentelor, foarte prosti.
