Astăzi ne-am luat rămas bun de la un titan al sociologiei educației din România, Lazăr Vlăsceanu, care a trecut în neființă. Cu o carieră impresionantă și un doctorat obținut la London University, Institute of Education, în 1976, Lazăr Vlăsceanu a fost un intelectual de anvergură și un autor prolific, publicând numeroase volume și cercetări în domeniul educației.
Contribuțiile sale au influențat în mod profund înțelegerea și dezvoltarea sistemului educațional românesc și au adus o perspectivă sociologică importantă asupra acestuia. Unul dintre cele mai notabile lucrări este selecția textelor și studiul introductiv la „Basil Bernstein, Studii de sociologia educației”.
Lazăr Vlăsceanu nu doar a fost un cercetător și un teoretician, ci și un om cu o voință de fier și o demnitate exemplară în fața suferinței. În ciuda luptei sale cu boala, a rămas un campion al învățării și a continuat să-și împărtășească cunoștințele și pasiunea pentru educație cu ceilalți.
S-a stins din viață, după o suferință pe care a îndurat-o cu demnitate și cu voința lui de campion de a învinge boala, profesorul Lazăr Vlăsceanu. Am fost prea apropiați ca să spun aici ce a însemnat Lazăr Vlăsceanu pentru mine și pentru familia mea. De altfel, ca un om de știință veritabil, nu prea agrea emoțiile și impresionismele. Pentru el munca era mereu acțiune. Pe scurt, Lazăr e primul mare profesor pe care l-am întâlnit, în casa copilăriei și a părinților mei și e unul din ultimele modele care vor rămâne vii chiar și după moartea lor aparentă,
a transmis fostul ministru Ionuț Vulpescu pe pagina sa de Facebook.
Lazăr Vlăsceanu a fost unul dintre cei mai proeminenți sociologi români, aducând contribuții semnificative atât în domeniul academic, cât și în cel al administrației educaționale. A fost profesor și cercetător în cadrul Catedrei de Sociologie la Universitatea din București, unde a condus departamentul cu pasiune și devotament.
Între anii 1992 și 2007, Lazăr Vlăsceanu a ocupat funcția de director adjunct al Centrului European UNESCO pentru Învățământul Superior (UNESCO-CEPES), unde și-a dedicat energia în promovarea cooperării internaționale și în îmbunătățirea calității învățământului superior în întreaga Europă. Pe lângă activitatea sa academică și de cercetare, Vlăsceanu a avut o implicare activă în administrarea și dezvoltarea sistemului de învățământ superior din România.
A deținut poziția de secretar de stat responsabil de managementul și politica de dezvoltare a sistemului de învățământ superior în țară, contribuind la elaborarea și implementarea unor politici educaționale eficiente și orientate către progres.
Lazăr era omul proiectelor și credea în triumful vieții. Un sociolog uriaș, un profesor-emblemă pentru Universitatea București, un creator de școală, un umanist, un reformist incurabil. Cartea lui despre «Modernitatea românească» este excepțională în înțelegerea României, cu virtuțile și mai ales slăbiciunile și limitele noastre, instituționale și umane. A condus vreo 20 de ani Biroul de la București al Centrului European pentru Învățământul Superior, CEPES-UNESCO. Nu o să uit niciodată discutiile din biroul lui, de la Palatul Kretzulescu. Deloc întâmplator, după plecarea lui Lazăr s-a închis și Centrul. A fost un om-instituție. Lazăr Vlăsceanu nu a fost însă nici membru al Academiei și nici ministrul Educației, deși într-o lume normală ar fi trebuie să fie,
a continuat Vulpescu.
De altfel, acesta a încheiat:
Pe lumea cealaltă, unde ne vom reîntâlni și unde probabil vom sta mai mult împreună cu cei care ne-au iubit și pe care i-am iubit, oricum nu contează nicio funcție. Și nimic din zbaterile lumii de aici. A murit Lazăr și, odată cu el, unul din artizanii lumii mele. Dar pentru cei care l-au cunoscut cu adevărat pe Lazăr vor rămâne imaginile optimismului său special, umorul contagios și exigența școlii și a vieții. Lazăr a fost un european născut undeva la țară, la Dobra, în Dâmbovița. Ulița lui, care e și a mea, a fost de fapt, un bulevard al spiritului. Un mare pedagog al acestei țări și-a terminat azi ultima sa lecție pământească. În primul rând pentru Anuc, fata lui mult dorită și iubită, prin care a (re)descoperit, așa cum spunea, feminitatea, pentru doamna profesoară Mihaela Vlăsceanu, dar și pentru cei care l-au cunoscut cu adevărat, glasul lui Lazăr nu se va stinge niciodată și nu va fi doborât de nicio boală. Drum bun, Lazăr! Îți mulțumesc pentru tot, pentru timpul petrecut împreună, pentru planuri și oameni, generozitate și viață. Dumnezeu să te ierte și să te odihnească în pace!
Urmărește România Liberă pe X, Facebook și Google News!
