Dată fiind centralitatea Americii în lumea de azi, orice acțiune a președintelui american devine subiect de reflecție. Deunăzi, Joe Biden a mers în Vietnam, fiind al patrulea președinte american care vizitează țara după un lung război, și a semnat acorduri voluminoase, probând astfel interesul pentru al zecelea partener comercial al SUA. Cititorul își poate da seama de importanța vizitei citind documentata carte a lui Pavel Suian, Miracolul Vietnamului (Eurotip, Baia Mare, 2023), care conturează ireproșabil fundalul explicativ.
Nouă este, din capul locului, dimensiunea comercială a vizitei. Dar dimensiunea simbolică nu este mai puțin nouă. Președintele american a vizitat o țară care are drept axiomă independența de orice forță din lume și cooperarea cu toate țările lumii și i-a propus „a new partnership”. Președintele a avut tratative la sediul partidului și sub privirile statuii lui Ho Shi Min, iar Vietnamul a etalat sistemul care i-a și permis o dezvoltare spectaculoasă, bazat, cum se știe, pe reforma ce a transformat China în supraputere.
Președintele a și spus, de la primele discursuri, că „politica nu trebuie să fie un foc furios care distruge orice în calea sa. Niciun dezacord nu trebuie să devină cauză de război total”. Apoi el a chemat la alianță în competiția noilor supraputeri, care a devenit tema sa predilectă.
Dar alianța Joe Biden a pus-o nu sub termenii tradiției americane a abordării relațiilor dintre națiuni, de la Jefferson la Kennedy, care vine până la inițiativele salutare ale lui Nixon și Reagan. El a pus-o sub termenii simpliști ai distincției lui Karl Popper dintre „democrație și autoritarism”.
Firește, mulți oameni de pe Pământ vor democrație și nu aderă la stat fără democrație. Dar, cu această distincție, discuția despre democrație nu este deloc încheiată, pentru cel ce este lucid. Democrația, cum spunea tot vizionar John Dewey, opunându-se simplismului, nu este doar tehnică de stabilire a decidenților, ci mult mai mult, ea este „formă de viață”. De aceea, discuția despre democrație are a încorpora examinarea factuală.
Nu este de mirare că la distincția lui Karl Popper s-a reacționat continuu. Deja în anii șaizeci, Adorno i-a reproșat faptul că, neînțelegând societatea și lăsând fără întemeiere criteriile de evaluare, Karl Popper ajunge să justifice măsuri antidemocratice – precum sancționarea celor nemulțumiți de felul în care se practică democrația. Mai recent, cel mai bun istoric al doctrinelor politice, Henning Ottmann, a arătat că distincția lui Karl Popper ignoră istoria și nu are cum rezolva probleme.
Din păcate, aceste obiecții nu au fost luate în seamă. Semnele sunt că azi ele încep să se impună faptic. Optica popperiană, aplicată cu mijloace fără precedent, a și dus la scindarea de azi a lumii, fără a rezolva ceva, nici în materie de democrație. A devenit din nou evident că pretenția unui monopol asupra democrației nu este democratică.
Prima mea ipoteză este aceea că a început să se resimtă nevoia de a se ieși din popperism, dovedit a fi contraproductiv pentru cine vrea democrație, pace și prosperitate. Ipoteza spune că faptele de azi se înțeleg admițând că se petrece o sensibilă deplasare în politica internațională – cea a părăsirii noului dogmatism ideologic care a ocupat scena odată cu un neoliberalism el însuși preluat sumar.
Cu o asemenea deplasare nu este în joc occidentalizarea – cum ar spune imediat adepți de peste noapte ai democrației. Ca să fim clari, occidentale sunt anumite valori: în fond, libertatea individuală, ca pilon de construcție a dreptului și instituțiilor, dreptatea ca parte a socializării, derivarea voinței politice din argumentarea publică a cetățenilor liberi. Occidentalizarea înseamnă valori, nu dogmatizări de circumstanță.
Inevitabil, cu timpul anumite distincții se uzează, iar altele noi sunt chemate la rampă.A doua mea ipoteză este că pare a fi venit timpul deschiderii minților spre evoluțiile istorice, verificând distincții și privind în viitor. Fapte de astăzi sunt o confirmare.
Se știe că pe cursul științelor și al filosofiei sociale s-au făcut multiple distincții. Mai relevante astăzi par cele între societăți „primitive” și „etatizate” (Hobbes), „contractualiste” și „autoritare” (Rousseau), „preindustriale”, „industriale” și „postindustriale” (Daniel Bell), „democratice” și ale „autoritaritare” (Karl Popper). Să privim însă mai îndeaproape situația.
Odată cu schimbările din deceniilor recente, distincțiile acestea au fost întrecute. De exemplu, peste tot sunt state, chiar dacă unele sunt „mafiote”, „eșuate” sau „avariate”, cum se spune la noi. Distincția lui Hobbes își pierde relevanța și mai rămâne doar pentru seminarii. Peste tot se asumă „contractul”, chiar și atunci când nu se respectă, încât Rousseau nu mai provoacă azi realitatea. Peste tot industria rămâne baza economiei. Agricultura, extracțiile, păduritul, pescuitul etc. sunt deja industrii, încât distincția lui Daniel Bell rămâne pentru arhivă. În toate statele puterea se revendică din voința democratică a poporului, distincția lui Karl Popper devenind mai mult armă în polemica ideologică.
Dar din faptul că distincțiile amintite au fost întrecute, nu rezultă inactualitatea lor. Luându-le în ordine inversă, distincția democrație-autoritarism rămâne valabilă relativ la mecanismul de recrutare a decidenților, dar nu decide singură regimul. Din nefericire, autoritarismul proliferează mai nou și în democrații și-l practică și pretinși „democrați”. Distincția preindustrial-industrial-postindustrial ne spune care este nivelul de dezvoltare tehnico-economică, dar nu mai mult. Distincția contractualist-autoritar ne trimite la existența contractului de bază, care este însă adesea neglijat în practică. Distincția primitiv-etatizat ne aduce în atenție regresiunile statalității.
Mai important este, însă, faptul că, sub aspecte demne de atenție, a fost circumstanțiată până și taxonomia de cea mai largă circulație a societăților: capitalism, socialism, corporatism. Nu este vorba de dispariția ei, nici de vreo „convergență a sistemelor”, cum se crede. Dar sunt semne de similitudine, ce îndeamnă la reflecție. Iată câteva indicii.
La propriu, mai găsești anevoie capitalismul conceput de Adam Smith, Andrew Jackson sau Max Weber, căci un capitalism matur rămâne competițional și exclude, totuși, continua intervenție a statului și refeudalizarea unor domenii. Socialism, așa cum a fost conceput de la Rosa Luxembourg, la Thomas Piketty, nu este, căci forța intereselor individuale este copleșitoare și lasă puțin loc redistribuirii în favoarea nevoiașilor. Corporatism nu este deoarece societățile sunt brăzdate de clivaje, iar acordul de bază al marilor grupuri sociale lipsește.
Un criteriu de delimitare a societăților rămâne, totuși, concentrarea de putere. Aceasta revine favoriților companiilor supranaționale în societățile dezvoltate, respectiv împletirii de interese ale birocrațiilor în restul societăților.
Dar acest criteriu spune insuficient despre o societate. Ca stare de fapt, nu există la ora actuală în științele sociale o analiză cuprinzătoare a sistemelor sociale din lumea acestor ani. Se folosesc diferiți termeni în polemica ideologică, dar fără susținerea analizelor economice, juridice și sociologice corespunzătoare. Improvizațiile nu sunt teorie.
Ce ar avea însă de prelucrat mințile noastre, ale generațiilor active, din realitățile actuale? Ce ar avea teoria de absorbit la propriu?
Stimularea inițiativei private nu mai este monopolul vreunei societăți. De la kadarismul maghiar de după 1956 și mai ales după reforma chineză începută în 1978, inițiativa privată s-a lărgit continuu. Diverse state o încurajează – desigur până la a nu pune în discuție sistemul. Nici intervenția statului în economie nu mai este monopol, căci ea s-a practicat în toate societățile în ultimele decenii. Toate recurg la un fel de luare a mișcării economice sub controlul statului
Mai trebuie recunoscut, din nefericire ca o caracteristică a anilor noștri, că sunt frecvente situații, inclusiv în democrații, în care nu numai că cetățenii nu sunt consultați, eventual prin referendum, dar nici parlamentelor nu li se cere opinia. O ieșire a puterii executive de sub controlul cetățenesc este evidență în multe țări, iar politica fără legitimare tinde să se extindă.
Capacitățile de producere de bunuri de consum în societățile actuale întrec orice alt moment din istorie. Numai că multe societăți întrețin „filtrarea” accesului la bunuri. Rareori a fost o corelație atât de dură a bogăției și sărăciei. Se ating îmbogățiri în viteză nemaicunoscută, concomitent cu adâncirea fără precedent a faliilor sociale.
Proprietatea, oricare ar fi, nu mai decide singură politica. Capitalul financiar conduce economia, iar statul intervine ori de câte ori sunt periclitate interesele majore. Tipărirea de valută a devenit instrument cheie al macroeconomiei.
Structura socială s-a schimbat pretutindeni, favorizându-i acum pe cei pregătiți în tehnologii, pe care se reazemă producția. Bine remunerați, ei trăiesc satisfacții materiale fie și rămânând în condiția de vânzători ai propriei forțe de muncă. „Noul proletariat” și-a adăugat astfel mulțimea specialiștilor. Cei mai bine plătiți au devenit parte a „burgheziei”, iar posesorii de capital sunt „noua aristocrație”.
Ruta persoanelor în viață o decid școlarizarea, calificarea, corupția, nepotismul, coteriile. Acestea se combină în fel și chip în biografii. Etica profesională, a efortului personal și devoțiunii față de valori a începuturilor capitalismului, se părăsește încă odată. Scăzând competiția, iau avânt aranjamentele și scade nivelul decidenților. Inși nepregătiți, dar mediatizați și propulsați din umbră, ajung la decizii, surprinzând cetățenii.
Deciziile concrete sunt luate de amestecul de agenți ai firmelor multinaționale, servicii secrete, birocrați și posesori de diplome. Statul este dirijat de acest amestec, iar politica s-a convertit în administrare de efecte imediate. Când se vrea conservarea situației, ascensiunea de profesioniști și oameni de stat la decizii este îngreunată, fiind preferați politruci oricând dispensabili.
În condițiile unei întinse „refeudalizări” ce are loc în societate, începând cu mass media, propaganda a căpătat o greutate mai mare. Jurnalistul se înțelege pe sine tot mai puțin ca voce a interesului public, iar obiectivitatea cedează redărilor partizane, care țintesc la mobilizare. Se și perorează că s-ar fi intrat în epoca „postadevărului”.
Presiunea este la depolitizare, începând cu partidele, care devin, din exponente ale grupurilor sociale, agenți de influență, în vreme ce democrația se reduce la o competiție de grupuri de interese. Din simbioza inițială a democrației moderne cu meritocrația, a rămas puțin. Mediocrația și variante de stupidocrație îi iau locul. Dezbaterea publică fiind stinsă, nemulțumirile iau haina exploziilor de radicalism, ce sunt botezate propagandistic și improvizat drept „extremism”.
Se generează mai multe cunoștințe și tehnologii decât oricând, dar înțelegerea lumii scade. Tablourile lumii rămân, în mare, tradiționale, într-o lume schimbată profund. Preocuparea de lămurire până la capăt a situațiilor actuale fiind redusă, improvizația se extinde. Apar, totuși, grație talentelor și aspirațiilor, personalități autonome, dar cuvântul lor contează puțin.
Independența de gândire este subminată și se repetă obstinat clișee. Nazismul și bolșevismul erau obsedate de unitate, dar fără cugetare. Ele revin subcutanat astăzi, când se caută aducerea la unitate a felului de a evalua situații, descurajând diversitatea opiniilor.
În rezumat, s-a intrat în organizări în care individul se bucură de libertăți, unele mai largi – libertatea de informare, de călătorie, de conștiință, de alegere a bunurilor. Dar i se cere conformism. Individul poate întreprinde orice, fiind condiționat doar de resurse, în fond financiare, câtă vreme nu deranjează macroorganizarea.
S-a trecut astfel la trăsături ale ceea ce numesc aici, ca a treia ipoteză, evident provizoriu, „societalism” – un fel de societate care are ascendent asupra individului. Relația nu mai este cea aristotelică de la individual, la general, ci este una a suveranității generalului. Este o organizare cu facilități noi și largi pentru indivizi, dar care îi ține sub control prin remunerare, siguranța jobului, șanse de carieră, culturalizare, mediatizare, confort. Și cu opțiuni noi, pe care „progresismul” actual nici nu le mai ascunde, precum comunizarea proprietății, relativizarea distincției sexelor, controlul demografic, schimbarea hranei.
Dacă oamenii critică situația și vor schimbări nu înseamnă nicidecum că vor comunism. Legislația și morala rămân în societățile de azi cu bază individuală, iar argumentarea clasică a lui Ludwig von Mieses, că etatizarea proprietății nu este soluție economică, s-a confirmat demult și este larg împărtășită. Nu vrea nimeni întoarcerea la trecut – cum se insinuează fals când oamenii gândesc fără prejudecăți.
Este totul? Nu putem să nu fim de acord cu evaluarea că „suntem în state manipulate și deformate pentru a fi utilizate ca instrumente ale dominației” și că „mâinile invizibile ale marilor interese economice sau ale grupurilor restrânse de putere” caută câștiguri pe termen scurt (Papa Francisc, Fratelli tutti, 2020). Nu se pot părăsi valorile libertății, democrației, umanismului fără mari pierderi. Aceste valori au devenit în unele locuri un fel de ornament ce se invocă des, dar se încalcă frecvent.
Este, din nenumărate rațiuni, ora nevoii unei cotituri istorice. Invitația este la un “vis (sogno)” opus scindării actuale a lumii – „sogno de fratelli tutti”, ce este premisă a oricărei normalizări. Este această oră cu cât vedem chiar în aceste zile cum în Europa unii se laudă cât de mult urăsc alți oameni.
Nu mai este însă ieșire din situația creată fără o nouă viziune asupra societății, plecând de la fapte. Societățile de azi stimulează inițiativa privată, practică intervenția statului în economie și se diferențiază inclusiv prin felul în care le combină. Cele două, inițiativa privată și intervenția statului, întrețin o tensiune variabilă. Rezolvarea ei rămâne de la societate la societate la caz, încât istoria este deschisă.
Putem asuma însă trei lucruri. Diverse subsisteme influențează viața în societățile de azi (economia, structura socială, politica, forța militară, tehnologia, cultura). Toate subsistemele trebuie luate în considerare, căci numai abordarea întregului poate da evaluări sigure. Este nevoie de noi teorii generale ale societății, care să fie orientate de interesul pentru controlul vieții sale de către fiecare om. Explorarea noilor diferențieri procedează rațional plecând de la examinarea stării acestui control.
