Împrejurarea că oamenii preiau faptele înăuntrul unor vederi generale asupra vieții și istoriei este caracteristică oricărei cunoașteri. Contează, firește, faptele, dar și încadrarea lor. Nici nu se pot discuta fapte fără a angaja o abordare sau alta.
Dacă ne referim la conflictele internaționale de azi, ce culminează cu războiul în desfășurare, atunci se observă trei abordări. Acestea nu sunt etanșe una față de alta, dar rămân delimitabile.
Prima poate fi socotită cea a culturii trecutului. Ea constă în invocarea de scenarii – de la, de pildă, ce ne spune Biblia despre mișcarea marilor popoare pe Pământ, trecând prin afirmația, atribuită Ecaterinei a II-a, că „cea mai bună apărare a granițelor Rusiei este extinderea lor”, la clamarea de astăzi a „voinței Occidentului de dominare a lumii”. Această abordare distinge însă prea puțin istoria de mit. Ea pleacă nu de la fapte, ci de la interpretări demult arhivate.
A doua abordare este ideologică. Ea constă în invocarea ciocnirii dintre „imperialism” și voința de neatârnare, de care secolele al nouăsprezecelea și al douăzecilea au fost pline. Acum ea revine în interpretarea conflictelor ca „ciocnire între democrație și autoritarism”, inspirată din filosofia lui Karl Popper, azi influentă ca niciodată. Și ea invocă fapte, dar restaurează dogmatismul.
A treia abordare este juridică și constă în privirea conflictelor internaționale prin prisma drepturilor popoarelor. Ea se originează în convingerile axate pe suveranitatea națională – cu „inviolabilitatea frontierelor” și „neamestec în treburile interne” – ce au nutrit Pacea Westfalică, pe care Kant le-a organizat într-o concepție, iar Liga Națiunilor, începând cu Woodrow Wilson și cu principiul său al autodeterminării națiunilor, le-a aplicat. Această abordare este cea mai apropiată de fapte și are capacitatea nu numai de a descrie conflicte, ci și de a le rezolva.
Astăzi, regăsim abundent aceste abordări în media, în discuția curentă, în scrieri, în decizii. Personal, socotesc că abordarea condusă de valoarea suveranitate națională este cea în stare să scoată lumea din crizele actuale. Altfel, „societatea nesigură” pe care am anticipat-o cu ani în urmă (Societatea nesigură, 2016) se afundă într-o „lume scindată” (Lumea scindată, 2023), cu perspective întunecate.
Se înțelege că, pentru a fi suveranitate națională, națiunea trebuia să existe. Suveranitatea națională trebuie luată mereu nu doar pe jumătate. Spus direct, ea include, logic, suveranitatea unui stat național asupra unor teritorii pe care le-a deținut în mod legitim, dar care i-au fost răpite încălcându-i suveranitatea. Iar dreptul internațional, care azi se citează mult, dar se înțelege puțin, este cel înscris în tratate ratificate de instituții care întruchipează suveranitatea unei națiuni – parlamentele fiind întruchipările în societatea efectiv modernă. Cum ne spun specialiștii domeniului, dreptul internațional este cel bazat pe principii și convertit în tratate.
Desigur, există tratate după Primul Război Mondial. Este lucid să recunoaștem, însă, că, din nefericire, nu s-au semnat tratate nici după Al Doilea Război Mondial și nici după „războiul rece”. S-au adoptat acorduri, declarații, memorandumuri, dar lipsesc tratate, iar de aici vin conflicte. Cum spunea un constituționalist de vârf, după Al Doilea Război Mondial, niciun parlament nu a autorizat pe cineva să negocieze teritorii, chiar dacă s-au semnat înțelegeri în scopul păcii.
Se pot examina în amănunt opinii relative la războiul actual. De la cele bine informate și dispuse să ia în seamă faptele, la altele pline de clișee propagandistice. Fiecare depinde ca, totdeauna, de premise – nemijlocit de o abordare. Astăzi, chiar în spațiul culturii euro-americane, se opun „realismul politic” al multor analize temeinice, din SUA, Germania, Franța, China, Italia, Ungaria și alte țări, și „neoliberalismul” ideologic, care și-a subordonat decizii de stat.
În funcție de ce se adoptă ca premise, se întrevede și viitorul. Este interesant însă că astăzi tot mai mulți dintre cei care cochetează cu abordări prizoniere trecutului, trec pe nesimțite la abordarea ideologică, dar identifică rezolvări abia în abordarea juridică. Nici nu există altfel de rezolvări. Pacea durabilă – care este diferită de „compromis” sau de „pacea eternă” – nu este posibilă fără suveranitate națională ca întreg.
Deși sunt încă puțini cei care anticipează ce vine după războiul actual, încep să apară, totuși, cărți. În mod normal, și românii ar avea ceva de spus în postrăzboi. Oricum, una dintre cele mai recente cărți pe această temă este a lui Rüdiger von Fritsch, Welt im Umbruch. Was kommt nach dem Krieg? [Lume in răsturnare. Ce vine după război?] (Aufbau Verlage, Berlin, 2023), care pleacă de la o constatare: lumea etalează o „policriză”, iar războiul din Ucraina face ca aceasta să apară sub multe fețe. „Cu extinderea razantă a telemuncii, pandemia Corona a indus o revoluție în lumea muncii; războiul din Ucraina a grăbit drumul spre folosirea de energii regenerabile și spre independența aprovizionării cu energie” (p. 114). Mai mult, războiul a contribuit la „a contura mai rapid și mai ascuțit probleme internaționale cardinale” (p. 29-30).
Cartea Welt im Umbruch pune întrebări firești. Va fi comunitatea internațională în stare să gestioneze tensiunile? Pe ce cale va merge China? Cum se vor poziționa țările Sudului – India, Vietnam, Indonezia, Chile și Egipt? Ce cale vor alege SUA ? Ce poate face Europa?
Mi-am spus părerea despre lumea ce vine (Ordinea viitoare a lumii, Editura Niculescu, București, 2023) și nu o reiau. Menționez doar că se poate, desigur, reflecta, precum Rüdiger von Fritsch, la ceea ce ar fi spus Ecaterina cea Mare, „germana de pe tronul Rusiei”. Este clar și că exprimarea lui Barack Obama că „Rusia a devenit putere regională” a atras replica potrivit căreia „nimeni nu ar fi cazul să se supraevalueze” (p. 29). Urmarea a fost diminuarea cooperării.
Ceea ce interesează, însă, nu mai sunt opinii despre derularea războiului. Cu un efort de a-și elibera mintea de propaganda de război, derularea o poate afla fiecare. Punctul de plecare al conflictului este și el limpede pentru cine face analiză. Interesează, însă, deznodământul.
Rüdiger von Fritsch comentează eventualități, uneori amestecând fapte și moralizări în chestiuni strategice. El lasă însă să se observe ce poate fi după război. Acesta și este aspectul cel mai important.
Discutând războiul din Ucraina, el recunoaște că acesta este scump pentru toți participanții. În ansamblu, însă, scrie el, în pofida sancțiunilor, „economia Rusiei pare să se susțină, totuși, bine” (41), iar „producția sa industrială s-a redus minimal” (p. 43). Nu se poate exclude că într-o situație de amenințare maximă, se va recurge la lovituri nucleare.
„Nu putem exclude nimic, dar putem gândi în probabilități și putem trage concluzii din acestea” (p. 50). Problema, deocamdată, în optica autorului, este „creșterea Rusiei în putere și mărime, în influență și tărie” (p. 61). Nu-i exclus ca Rusia să-și atingă scopurile în război (p. 62), situația fiind deschisă.
Firește, Rusia nu poate fi scoasă de pe hartă și va trebui luată în seamă de către oricine nevoia de securitate a celuilalt (p. 69). „Mulțimea conflictelor regionale existente, va determina puternic și în viitor relația dintre Vest și Rusia: sporirea ambițiilor nucleare ale Iranului, tensiunile existente latent în Orientul Mijlociu, dezvoltarea agitată din Africa de Nord și ambițiile de mare putere ale Turciei” (p.72). Din capul locului, conchide Rüdiger von Fritsch, cu Rusia este de discutat.
Ca și Steven White, eminentul „realist politic” de azi de la Harvard, Rüdiger von Fritsch spune că ceea ce se petrece în războiul actual este important, dar nu este factorul cheie în configurarea viitorului. El, însă, nu acceptă concesii teritoriale și mută discuția pe terenul aranjamentelor de securitate în materie nucleară. Teza sa este aceea că trebuie luat totul de la capăt în materie de control al armamentelor (p. 66) și date garanții de securitate fiecărui stat.
Cheia în configurarea viitorului este însă relația SUA – China. Rüdiger von Fritsch consemnează, la rândul său, că noua supraputere, China, nu admite recursul la forță în relațiile internaționale, iar răspunderea războiului actual o pune în seama deciziilor din Vest. Și pentru el este clar că, odată cu ascensiunea globală a Chinei, urcă în importanță nu numai o forță de o magnitudine neobișnuită, ci și o nouă viziune. Teza sa „China este de partea Chinei” (p. 74) este corectă.
Numai că, prin politica internațională de la această oră, Rusia și China devin interdependente sub aspect economic, comercial, dar și al securității. Cum am mai spus altădată, înarmarea și amplasarea de rachete în Ucraina nu are cum lăsa indiferentă China – iar cine doar a călătorit de la Kiev la Alma-Ata și apoi la Beijing își dă seama intuitiv, geopolitic, cum stau lucrurile.
Taiwanul a devenit problemă practică a politicii, dar nu este unica pe agenda chineză. De aceea, opunerea Chinei și Taiwanului, spune Rüdiger von Fritsch, este de scurtă respirație (p. 86). Faptul cheie este că, azi, China este cel mai mare partener comercial nu numai pentru Germania, ci și pentru EU – cu 9% la export și peste 20% la import – și pentru SUA. Ca simplu exemplu, 87% din instalațiile fotovoltaice ale Germaniei vin azi din China. Așa stând lucrurile, totul depinde de înțelepciunea deciziilor politice pentru a se evita confruntarea militară.
Rüdiger von Fritsch se întreabă continuu: de ce nu reușește China în tot ce-și propune? Numai că întrebarea o pot discuta mult mai aplicat chinezii înșiși. Oare de ce nu întreabă analistul: Cum reușește China dezvoltarea în anii contemporaneității noastre dificile?
În concret, China nu a renunțat la globalizare, cum susține eronat Rüdiger von Fritsch, ci a pus problema circumscrierii ei. De fapt, chiar SUA au observat că le fug capitaluri și au procedat recent la corectura globalizării.
Teza de largă circulație – „China este competitor economic și rival sistemic” (p. 117) – Rüdiger von Fritsch și-o asumă. El recunoaște însă imediat că nu este cazul distrugerii cooperării (p. 117), încât o „decuplare” a Chinei nu este posibilă și nu are sens.
În lume se argumentează azi demografic, iar Rüdiger von Fritsch spune că aritmetica nu este, totuși, decisivă (p. 121). Un exemplu, India are populație, dar producția ei este doar o cincime din cea a Chinei. Imigrația devine însă problemă. „Noi trebuie să lichidăm foamea și sărăcia, deja, pentru că ele conduc la fugă și emigrație. Solidaritatea stă astfel și în interesul nostru” (p. 134), conchide analistul german.
Datoria externă a SUA este cunoscută, dar nu va risipi încrederea în dolar. Trăim însă o schimbare în istorie. „SUA nu mai contează – precum înainte – ca protector al unei ordini economice globale libere, ci ca putere ce folosește în interesele ei dependențele existente, spre a-și promova reprezentările proprii” (p. 143). Europa are de luat act.
Lumea însăși se schimbă plenar. Cum îndemna ministrul de externe al Indiei, „Europa trebuie să înceteze să creadă că problemele ei ar fi problemele lumii, iar cele ale lumii nu ar fi ale Europei” (p. 128). Nu mai este alternativă la aceasta.
Cu bune argumente, Rüdiger von Fritsch susține că „modelul unei economii de piață sociale globale (global integrierte Marktwirtschaft) rămâne răspunsul corect la provocările de mâine” (p. 146). Pe acest teren se poate spune că Europa este și rămâne placa turnantă a bunăstării germanilor și a celorlalți europeni (p.197). Dar Uniunea Europeană are nevoie de reforme și de progrese. „Înainte de orice, întreprinzătorii mici și mijlocii reușesc rar să treacă în căutarea lor de capital dincolo de granițe naționale” (p. 148). Acestui fapt ar trebui să i se dea atenție, căci nu poți unifica Europa decât dacă oamenii pot accesa avantajele unificării.
Rüdiger von Fritsch susține că „noile instrumente ale politicii globale se deosebesc de cele tradiționale mai ales într-un punct esențial. În locul tratatelor de drept al popoarelor obligatorii, intră înțelegeri (Verabredungen) asupra scopurilor ce trebuie atinse împreună; se lasă participanților să stabilească pe ce cale și cu ce mijloace” (p. 157). După părerea mea, se pot, desigur, încheia acorduri în multe privințe, dar nu dă rezultate relativizarea tratatelor. O asemenea relativizare va duce la conflicte, căci chestiuni rău rezolvate, cum se vede bine astăzi, se răzbună.
Rüdiger von Fritsch are dreptate când spune că „a respecta diferențele culturale și tradițiile ce s-au format este o condiție a vieții împreună, pașnice. Nu fiecare țară trebuie să copieze Westminster-Democracy” (p. 173). Dialogul, participarea cetățenească la destinul propriei țări sunt premise. Se schimbă comerțul internațional odată cu sporirea cererii de cupru, nichel, cobalt pentru baterii, instalații, automobile, încât nevoia cooperării dincolo de regimuri sporește.
Cea mai afectată de actualele schimbări din lume este Germania. „Vechiul nostru model al afacerilor nu mai funcționează: gaz ieftin din Rusia, apărare ieftină din SUA și exporturi la preț ridicat spre China” (p. 200). Fiecare dintre acestea s-a pierdut.
Dar Germania va depăși situația, grație masivei sale investiții în cercetarea științifică și capacității ei inovative. Deja în 2021, 40% din consumul de curent electric era asigurat din vânt, soare, biomasă, forța apei. În domeniul hidrogenului, Germania este în față la patente. Clasa de mijloc (Mittelstand) a propriei societăți – cu 2,5 milioane de firme , ce asigură 50% din locurile de muncă – păstrează Germania ca țară de vârf pe piața lumii. Educația ei modelează educația în lume. Aproape 50% din producția de mărfuri și servicii a Germaniei merge la export. Volumul exportului este mai mare ca oricând.
Dar Germania își înfruntă pe față și energic propriile probleme: „demontarea piedicilor birocratice, grăbirea procedurilor de aprobare și simplificarea sistemului de impozitare” (p. 202-203), la care se adaugă crearea de competențe în rândul noilor generații, ca și evitarea educării pe Internet, consolidarea încrederii în științe și calificarea de jurnaliști la un nou nivel. „Lumea de mâine va fi multipolară, determinată de centre în competiție și de interese ale marilor puteri” (p. 162). Germania nu poate rămâne nicidecum doar spectator.
Cum spunea eroul din romanul Ghepardul, al lui Lampedusa: „Dacă vrem că totul să rămână cum este, trebuie să se schimbe totul”. Două provocări le întrec pe celelalte. Prima este nevoia decarbonizării – într-o situație în care pe cap de locuitor contribuția la bioxid de carbon în atmosferă este în Katar de 35 tone pe an, în Emiratele Arabe de 21 t, în Arabia Saudită de 9 t, în Germania de 8 t, în China de 8 t., etc. A doua provocare este nevoia unei noi ordini politice. „Democrație și stat de drept, alegeri, o opoziție critică și mass media libere rămân răspunsul cel mai puternic la schimbările la care suntem expuși” (p. 204), fiecare presupunând, însă, reflexivitate și cooperare internațională.
